Home / Interviu / OCTAVIAN SOVIANY: „În ultimul timp mă gîndesc tot mai mult la moarte”

OCTAVIAN SOVIANY: „În ultimul timp mă gîndesc tot mai mult la moarte”

Zoom

 

E unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Trăiește, ai zice, pentru literatură, nu pentru sine. Cu gheara talentului său unic, Octavian Soviany a lăsat urme de neșters în poezie, în critică, în dramaturgie și în roman. Nu mai vorbesc despre traducerile lui din mari scriitori ai lumii. Și totuși, recent, Octavian Soviany a fost categorisit – cu obrăznicie sau din prostie, în România literară, de un critic literar cunoscut mai mult prin funcții administrative – drept un autor de mîna a doua.

Cristian Teodorescu: Ai debutat strălucit în 1977, cu critică literară și poezie în revista Echinox. Știai de pe atunci că vei fi și poet, și critic? Despre teatru și roman te întreb mai tîrziu.

Octavian Soviany: Nu mă gîndeam să fiu critic, nici măcar acum, la bătrînețe, nu cred că sînt ceea ce se cheamă un critic în adevăratul înțeles al cuvîntului. Dar la Echinox cam toată lumea scria recenzii și cronici. Și apoi voiam să le demonstrez colegilor care cochetau cu critica, mai ales bunului meu prieten Radu G. Țeposu, că… dacă vreau, pot și eu. Așa se face că am debutat în Echinox cu o recenzie la un volum de versuri de George Alboiu. Poezie am publicat ceva mai tîrziu. Iar după ’90 am susținut ani la rînd cronica literară în mai multe reviste, ceea mi-a adus o oarecare reputație de critic. Am scris și cîteva cărți de critică, dar nu m-am luat niciodată foarte în serios în calitate de critic. Eu voiam să scriu poezie…

C.T.: Ai o reputație de critic necruțător. Te-ai ales cu inamiciții din cauza asta?

O.S.: Pe unii poate i-am supărat. Dar există și critici mai răutăcioși decît mine. M-am ales totuși cu destul de puține inamiciții, pentru că nu am scris multe cronici negative. Despre cărțile care nu-mi plac prefer să nu scriu. Poate pentru că îmi lipsește o într-o oarecare măsură acea „răutate” care face diferența între criticii adevărați și amatorii rătăciți în critică, de felul meu. Dacă nu m-am ales cu cine știe ce inamiciții, m-am ales însă cu multe pisălogeli, cu sute de telefoane, din partea unor autori, mai mult sau mai puțin importanți (de regulă, mai puțin importanți), care mă întrebau, ba direct, ba mai pe ocolite: „Domnule, dar despre mine cînd ai de gînd să scrii?”.

C.T.: Ești unul dintre marii poeți români contemporani. Pentru volumele tale de poezie ai primit premii măgulitoare și importante. Care dintre cărțile tale de poezie îți e cea mai apropiată?

O.S.: Pînă nu demult aș fi răspuns fără ezitare: Scrisori din Arcadia, un soi de „jurnal de ospiciu”, care a avut succes și la critică, și la public. Acum e mai complicat. Am început să am nostalgia versurilor mele „frumoase”, ludice, barochizante și „cu rimă” din tinerețe, dar și nostalgia vîrstelor mai vechi ale poeziei în general. Nu știu dacă lirica scrisă astăzi, mai ales de către cei tineri, îmi place cu adevărat. Ei mizează pe autenticitate, scriu versuri intenționat terne, intenționat nepoetice. Preocuparea pentru formă rămîne în planul al doilea. Eu am început să mă preocup iarăși de formă, să scriu în vers clasic. Pînă la urmă trebuie să facă cineva și chestia asta.

C.T.: Ca poet te-ai simțit vreodată nedreptățit de confrații tăi critici?

O.S.: Mă simt iritat mai ales de către acei critici care-mi pun tot felul de etichete, găunoase și reducționiste, înainte chiar să mă fi citit. Și apoi nu prea cred în ierarhiile valorice elaborate de critică, ele n-au niciodată o viață prea lungă… Timpul e cel care stabilește adevăratele ierarhii. Cît am scris de bine sau cît am scris de prost se va vedea peste, să zicem, cincizeci de ani.

C.T.: Ce te-a apropiat de Verlaine și de Baudelaire, de te-ai apucat să-i traduci?

O.S.: I-am tradus pentru că îmi plac versurile frumoase și lucrurile bine făcute, așa cum se făceau în extraordinarul secol al XIX-lea. Pentru că nu sînt tocmai ușor de tradus, iar asta constituie o provocare pentru traducător. Or mie îmi plac provocările. (Ca să te apuci de tradus anumite texte ale lui Verlaine trebuie să fii puțin masochist!) Pentru că am găsit în paginile acestor mari poeți niște admirabile lecții de poezie, pe care am simțit nevoia să le împărtășesc și altora. Pentru că între Bukowski și Mallarmé l-am preferat totdeauna pe Mallarmé. Pentru că astăzi se citește prea multă poezie contemporană de ultimă și penultimă oră, neglijîndu-se lectura „maeștrilor”, de la care avem mereu ceva de învățat, chiar dacă nu mai scriem ca ei. Și vreau să-ți spun că nu m-am mărginit doar la Baudelaire și Verlaine. Luna viitoare urmează să-mi apară la Editura Tracus Arte traducerea volumului lui Théophile Gautier Emaiuri și camee. Și am început să lucrez la o integrală Rimbaud.

C.T.: Cum de te-ai apucat să scrii teatru – ți-a venit într-o zi o inspirație sau ai vrut să vezi ce poți și ca dramaturg?

O.S.: Prima mea piesă de teatru, Strălucirea și suferințele filosofilor, a fost scrisă într-o vreme când citeam și conspectam cu conștiinciozitate dialogurile lui Platon. Ele mi-au dat ideea acestei „farse cinice”, care îi are ca protagoniști pe Socrate și Platon. Apoi am prins gustul jocului, am mai scris și alte piese (sînt zece de toate) și am propus o formulă de „teatru apocaliptic”, care a trecut cu totul neobservată. Despre cărțile de teatru nu se scrie deloc, iar lumea teatrului e (cel puțin pentru mine) extrem de greu accesibilă. Regizorii montează doar de la Shakespeare în sus.

C.T.: Sînt un admirator entuziast al romanelor tale, mai ales că fiecare dintre ele mă ia prin surprindere. Ce înseamnă romanul pentru tine, o vocație tîrziu descoperită?

O.S.: Pînă pe la patruzeci de ani n-am crezut niciodată că voi scrie romane. Romanul a dat năvală brusc peste mine ca o locomotivă de Intercity. Și m-a vindecat de o prejudecată: aceea că nu știu povesti. Atunci am scris Arhivele de la Monte Negro, romanul de care sînt cel mai legat, pentru că mi-am pus în el toate slăbiciunile și toate angoasele. Și au venit apoi celelalte romane. Cred că e un gen care produce o dependență puternică. Acum nu mă simt tocmai în largul meu dacă nu lucrez (și) la un roman. Tocmai am început să scriu unul nou și îmi doresc să fie mai bun decît cele foarte bine primite de critică, Moartea lui Siegfried și Kostas Venetis.

C.T.: Un critic, Răzvan Voncu, e de părere, în România literară, că ai fi un scriitor de raftul doi. Pînă nu demult, în aceeași revistă, erai recomandat ca un scriitor de raftul unu. Să aibă asta vreo legătură cu faptul că ai fost exclus din USR laolaltă cu ceilalți scriitori din Grupul de Reformare a Uniunii?

O.S.: E opinia dlui Voncu. Există și alte păreri. Pe undeva e de înțeles. Dacă îți place Gabriel Chifu e imposibil să-ți placă și Octavian Soviany. Din păcate însă pentru domnia-sa, dl Voncu este un critic nu tocmai credibil, unul dintre criticii de serviciu ai grupului de la România literară (care are naivitatea să-și închipuie că scriitorii pot fi excluși din literatură la fel de ușor ca din USR) și face azi sluj la picioarele dlui Manolescu așa cum făcea acum mai bine de un deceniu la picioarele dlui Eugen Simion. Depinde de unde bat alizeele…

C.T.: Să dăm timpul înapoi, pornind de la cel care ești azi. Cu ce ți-ai începe drumul în literatură?

O.S.: Alegerea asta nu depinde de noi. O face altcineva. Fără să ne întrebe. Visul mamei mele era să mă facă mecanic de locomotivă. Bine că nu m-a făcut. Cine știe cîte vieți aș avea acum pe conștiință. Dar dacă aș putea să aleg, aș începe probabil tot de la poezie, care se potrivește mai bine cu tinerețea… cu dragostea…

C.T.: Lăsînd deoparte faptul că ai intrat în Grupul pentru Reformarea Uniunii Scriitorilor, ești un tip singuratic, care trăiește pentru scris, nu pentru glorie. Ți-ai neglijat din cauza asta viața personală?

O.S.: N-aș putea spune că n-am avut parte de viață, cu bunele și cu relele ei. Cîteodată am chiar impresia că am avut mai multe vieți. Dar fără scris aș fi fost poate un soț și un tată mai bun. Iar acum aș fi un bunicuț respectabil, care merge cu nepoții în parc și, în taină, moare de poftă să se joace și el puțin cu lopățelele și cu căldărușa. Ori aș face colecție de șervețele sau cutii de chibrituri.

C.T.: Ce aștepți de la tine?

O.S.: Să fiu sănătos. Să mai trăiesc cîțiva ani, pentru că mai este de scris. Să mă eliberez de un viciu care mi-a complicat mult existența. Poezia și alcoolul nu fac neapărat casă bună împreună. În ultimul timp, mă gîndesc tot mai mult la moarte. „Marele eveniment” (mai ales de la o vîrstă încolo) poate surveni de la o clipă la alta. Așa cum spunea un poet: „Ultima zi e o zi ca oricare”.

C.T.: Ce aștepți din partea lumii literare?

O.S.: Nimic.

(1264 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Interviul acesta și cel cu Radu Aldulescu mi se par cele mai tari de pînă acum: onestitate, sinceritate, curaj în ciuda tuturor neputințelor și obstacolelor de tot felul.

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.