Home / Interviu / Oltea Serban-Parau: „Important e ca acei părinți care înțeleg ce e cu muzica clasică să își ducă copiii la concert”

Oltea Serban-Parau: „Important e ca acei părinți care înțeleg ce e cu muzica clasică să își ducă copiii la concert”

Zoom

Muzicolog și critic muzical, doctor în muzicologie, Oltea Șerban-Pârâu e și unul dintre cei mai importanți manageri culturali din România. Astăzi celebre, turneele naționaleDuelul viorilor, Pianul călătorsau Vioara lui George Enescuau apărut datorită ei. Oltea Șerban-Pârâu a scris pînă acum mii de cronici muzicale, a organizat festivaluri de muzică clasică și e printre cei grație cărora Tîrgul de Carte „Gaudeamus” funcționează ceas.

Cristian Teodorescu: Începe Festivalul „George Enescu”. Ai emoții?

Oltea Șerban-Pârâu: Expresia potrivită nu este „a avea emoții”. Noi, cei din branșă, comentatorii, receptorii avizați ai fenomenului intrăm mai degrabă într-o stare de exaltare. Este cel mai entuziasmant moment al anului, din punct de vedere profesional. De fapt… care se petrece o dată la doi ani. Timp de trei săptămâni, alergăm de la o sală la alta, încercăm să alegem ce se poate vedea în condițiile în care timpul și puterea de concentrare sunt limitate, să simțim și atmosfera concertelor outdoor, dar și pe aceea a întâlnirilorcu orchestre fabuloase cum sunt Concertgebouw, Royal Philharmonic sau Filarmonica din Munchen.

C.T.: Ce n-ar trebui să ratez în acest an la festival, dacă nu din sală, măcar ca ascultător de radio?

O.Ș.P.: La radio poate fi ascultat aproape totul. Avantajul e că poți face asta și în timp ce ai alte preocupări… în fine, dacă ai o bună atenție distributivă. Dar dacă e să ajungi în sală, e altceva. Atît doar că nu mai sunt bilete. Pentru că succesul de vânzări al concertelor cele mai râvnite a depășit orice așteptare pe care o puteau avea organizatorii cu nu mulți ani în urmă. Ceea ce voi spune de fiecare dată este că e obligatoriu să vă găsiți ceva timp de petrecut în Piața Festivalului „Enescu”, un fenomen unic, care și anul acesta oferă celor care nu pot merge la concerte, între 2 și 10 septembrie, în organizarea primăriei Capitalei, prin ArCub, alternativa muzicii clasice live pentru toți și o atmosferă unică, plină de farmec, cu seri pline de muzică bună, cântată live și sonorizată  la un nivel tot mai bun.

C.T.: Care e portretul robot al publicului Festivalului „Enescu” ? Îmbătrînește, întinerește?

O.Ș.P.: Se îmbracă tot mai frumos. Aș spune. E de toate vârstele. Are în componență și acel nucleu fix al publicului de la Ateneu și de la Sala Radio, dar și pe cei care vin doar în septembrie, odată la doi ani,în București, la concerte de muzică clasică.

C.T.: La ce te-ai gîndit cînd ai dat examen la muzicologie? La o carieră universitară? Voiai de atunci să faci critică muzicală?

O.Ș.P.: În 1987 dădeai la facultate oarecum automat, pe de o parte și ca să nu te duci direct în „câmpul muncii”. Recunosc că povestea asta cu facultatea în domeniul muzical era atât de dură la acel moment, încât am fost sigură că nu am șanse să continui ca pianistă, deși luasem niște premii internaționale. Era aproape imposibil să devin solistă, ceea ce își doreau majoritatea, iar vocație de „acompaniator” nu am avut niciodată. Și atunci am zis, la naiba, de ce nu ? Despre management cultural nu se auzise pe atunci. Șansa de a ajunge îndrumător cultural la casa de cultură din Medgidia era cea care mă mâna din urmă, deși Botoșaniul era mai probabil ca destinație a repartiției, dat fiindcă eram din București. Mama mi-a spus atunci, lasă că nu știi ce se va întâmpla până termini tu… și îmi dădea diverse exemple din lumea ei de studenți la medicină în anii 50-60. Și am dat la muzicologie, am intrat „din prima”, deși tema lucrării a fost complet din afara programei, referindu-se la „Simfonismul românesc după 23 august 1944”, despre care nu știam și nu învățasem nimic… Dar cum era să contești un astfel de subiect atunci. Am improvizat… am scris aproape 10 pagini și am reușit să fiu suficient de convingătoare ca să devin studentă. Despre ceea ce îmi spusese mama, ce să mai zic. In 1989 eram în anul III, aveam 20 de ani, toată lumea din jurul nostru a început să se schimbe și când am terminat facultatea am aterizat direct în lumea presei scrise private de la începutul anilor 90, la Meridian, la Evenimentul Zilei, apoi la Radio Romantic… Vremuri romantice, ce să spun, dar în care am învățat multe din mers.

C.T.: Cum ți-a venit ideea să mergeți cu muzica simfonică prin țară? Nu ți-a fost teamă?

O.Ș.P.: Muzica clasică exista și în țară și înainte de turneele noastre. Poate mai puțin în orașele mai mici și către acestea ne-am îndreptat noi. Acolo am constatat că exista un gol care trebuia umplut. Am mers pe urmele ideii celor de la Romanian Piano Trio, după care am dezvoltat nu mai puțin de patru titluri de turnee naționale care au rezistat în timp, pentru că dacă vorbești despre 6-7 ediții deja este vorba despre o permanentizare a ideii. Așadar ideea am preluat-o și am dus-o împreună cu pianistul Horia Mihail mai departe, prin Pianul călător, Duelul viorilor, Vioara lui George Enescu sau Flautul fermecat, învârtindu-ne în jurul conceptului de „acoperire națională” a actului cultural, prin asimilare cu cea a radioului, făcându-i cunoscuți peGabriel Croitoru, Liviu Prunaru, Ion Bogdan Ștefănescuși, bineînțeles, Horia Mihail, în locuri unde nu credeau că vor ajunge vreodată.

C.T.: Duelul viorilor umple sălile din toată țara, nu numai din București. Contează (și) cum „ambalezi” muzica?

O.Ș.P.. În vremurile noastre este esențial cum ambalezi orice, nu doar muzica.Pe 1 octombrie va fi din nou Duelul viorilor la București, la Sala Radio și lumea deja așteaptă. Dar nu numai că așteaptă, își dorește întotdeauna mai mult, motiv pentru care celor doi dueliști cu viorile lor Stradivarius și Guarneri cu care se „luptă” de 7 ani, li se vor alătura două superbe violoniste cu viori la fel de prețioase, ambele din familiile celor doi, Valentina Svyatlovskaya și Simina Croitoru, alături de Liviu Prunaru și Gabriel Croitoru. Așadar nu numai că este foarte important „ambalajul”, el trebuie să fie altul și tot mai spectaculos de la an la an.

C.T.: La Festivalul internațional al orchestrelor radio n-aveai loc să arunci un acla concerte. Din sală, cel puțin, totul a funcționat perfect. Totuși n-ai avut insomnii?

O.Ș.P.: Și atunci și în alte situații similare, personal optez pentru formula în care totul trebuie să fie „la cheie” cel mai târziu cu câteva săptămâni înainte. Nu e o atitudine prea „românească”, noi fiind în general adepții ultimei clipe. Dar în cazul echipei care a lucrat la Radiro, acesta a fost principiul. Si în cazul Festivalului „George Enescu” a pregăti deja ediția 2019 și chiar 2021 încă de pe acum este o normalitate. O normalitate greu de înțeles de zona „economică” a organizării unor astfel de evenimente, dar totuși o normalitate.

C.T.: Văd la concerte, la Sala Radio, la Ateneu – oameni de toate vîrstele la concertele simfonice, deși prăpăstioșii spun că s-a cam terminat cu tradiția mersului la concert.

O.Ș.P.: Nu este adevărat. Evident că sunt de toate vârstele și mai ales de toate condițiile. Totuși, muzica clasică are condiționările ei și poate de aceea numărul celor foarte tineri este mai mic. Uneori înțelegerea acestui tip de muzică intervine mai târziu. Dar cred că important este ca acei părinți care înțeleg ce e cu muzica clasică să își ducă copiii la concert, iată, în cazul Festivalului e foarte simplu. Mai întîi în Piața Festivalului, unde condiționările sălii de concerte sunt absente, dar mesajul muzical se insinuează treptat și fără opreliști către toți cei prezenți. Ulterior, poate deveni o chestiune de opțiune. Dar important este să ai șansa de a ști despre ce este vorba. Până la urmă asta am făcut noi și cu concertele în sate și în urbanul mic, unde Vioara lui Enescu și Pianul călător au atras noi adepți către muzica clasică.

C.T.: În copilăria mea, cînd te duceai la concert se subînțelegea că ținuta era obligatorie. Acum nimeni nu se simte stingherit că e îmbrăcat în haine de toată ziua.

O.Ș.P.: Asta se întâmplă în toată lumea. Mi s-a întâmplat să văd la Covent Garden doamne îmbrăcate în blugi cu punga de cumpărături de la Primark pusă la picioare. Poate erau turiste. La noi încă nu am văzut la Operă lumea cu punga cu cumpărături lăsată între rânduri. Poate și pentru că turismul cultural nu e la fel de dezvoltat. In același timp, chiar dacă eleganța are accepțiuni diferite pentru fiecare, multă lume face efortul de a se îmbrăca altfel la concerte, sau, cu atât mai mult la festival. Cel puțin la noi. In orice caz trebuie să recunosc că o vestimentație mai eterogenă ca la un spectacol la Opera din Viena, să spunem, este greu de găsit.

C.T.: Ce-i spune criticul muzical din tine organizatoarei de spectacole care, vrînd, nevrînd, trebuie să fie mai îngăduitoare cu ceea ce se întîmplă pe scenă? Dar viceversa?

O.Ș.P.: Eu sînt foarte îngăduitoare cu ceea ce se întâmplă pe scenă din simplul fapt că am fost și eu acolo de multe ori, fie la pian, fie în cor, fie în grup vocal. Așadar, cunosc foarte bine procesele „chimice” care se petrec în interiorul unui artist aflat pe scenă și care pot afecta sau nu rezultatul sonor final. Dar există aspecte peste care nu voi trece niciodată și pe care nu le voi scuza unui artist aflat pe scenă, nici ca organizator, nici ca critic. Întotdeauna nu voi aștepta ca o orchestră românească venită dintr-un oraș al țării la Festivalul „Enescu” să cânte la fel ca orchestra Concertgebouw Amsterdam. Dar ceea ce nu voi scuza niciodată este lipsa de respect față de public, pe care nu am întâlnit-o niciodată peste hotarele României, dar la noi mi s-a întâmplat uneori să o resimt, mai mult sau mai puțin mascată. Acest respect se simte dinspre marii artiști indiferent că se află la Carnegie Hall din New York sau în casa de cultură din Jurilovca. Și nu am folosit la întîmplare numele celor două locuri, deoarece violonistul care cântă la vioara lui Enescu a cântat în ambele situații. Acea mândrie a muzicianului care pășește pe scenă și în acel moment uită de tot ceea ce s-a întâmplat în ziua respectivă ar trebui să o simțim întotdeauna dinspre artiști și sînt mulți la care ea nu dispare niciodată.

(1294 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. multumesc, doamna!

  2. Extrem de simpatica d-na Oltea, o stiu de pe vremea TV Cultural, are un zambet si ras spumos, desi pare ceva reflex, uneri se potriveste alteori nu. Oricum mai acceptabil decat ale d-nei Blandiana care nu isi poate controla grimasa vesnic razatoare chiar si cand discuta despre martirii care au murit la Sighet. Nu trebuie sa ma credeti,verificati.

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.