Dacian Cioloș ar fi vrut, în 2016, să obțină un nou mandat de premier. Doar că ar fi vrut să obțină acest lucru fără să candideze la alegerile parlamentare. Venea de pe platforma imaculată a tehnocrației multilateral dezvoltate și n-ar fi vrut să se mânjească intrând în mocirla politică. Au tras de el și cei din USR, care l-au și folosit pe unele afișe, au tras de el și cei din PNL. Nu s-a lăsat. Se vedea premier al României, în continuare, dar, dacă s-ar fi putut, fără a se mânji pe mâini prin campanie, întâlnindu-se cu toți asistații social ai țării. Vi-l închipuiți mergând prin Teleorman, ca să convingă electoratul, în timp ce echipa lui de campanie i-ar fi scuipat pe alegători și i-ar fi trimis la muncă pe puturoșii dracului?
Problema este că
există prea puține sisteme politice în care poți ajunge la guvernare dacă nu participi la alegeri. De fapt, cu excepția monarhiilor autocrate și a dictaturilor, nu prea-mi aduc aminte, luat repede, de sisteme politice în care poți accede la putere fără să treci pe la urne. Desigur, poți deveni președinte sau prim-ministru și în urma unei lovituri de stat, dar suntem țară membră a UE, iar UE urlă la noi și în cazul unor referendumuri legale. Vă dați seama cum ar urla în cazul unei lovituri de stat, fie ea și tehnocrată?
S-au auzit voci,
prin PNL, mai ales, care au susținut că Cioloș, care n-a vrut să se implice, le-a pierdut alegerile. Cioloș era cel popular, speranța națiunii, garanția voturilor care ar fi curs ca din cornul abundenței. A existat această impresie că, dacă ar fi candidat Cioloș, acei oameni mulți care nu s-au prezentat la vot ar fi mers pe 11 decembrie 2016 și ar fi făcut din PNL și USR coaliția câștigătoare. Căci, spre deosebire de PNL și USR, Cioloș avea și un program. Vast, foarte vast și acoperitor. Dar pe care ar fi putut să-l sintetizeze și un copil de clasă pregătitoare: să fie pace în lume, bani în buzunare, infrastructură în țară, justiție, anticorupție și dreptate. Un program realmente prea bun pentru a fi mânjit în campania electorală, un program atât de inovator, cu soluții atât de bune, încât alegătorii ar fi trebuit să-și deseneze singur casetuțe speciale pe buletinele de vot în care să pună ștampila, arătând clar că, deși el nu vrea să se conformeze regulilor, poporul îl vrea, totuși.
Dar poporul, alcătuit, majoritar,
din oportuniști, fomiști, asistați social, n-a vrut și n-a vrut. Degeaba au ieșit în stradă susținătorii Opoziției în ianuarie și februarie 2017. Era cu două luni mai târziu și mult mai obositor, mai enervant, mai consumant decât dacă ar fi mers la vot într-o singură zi: pe 11 decembrie 2016. Ieșirea aceea, iscată inițial de Ordonanța 13, s-a prelungit mult după abrogarea acesteia, iar motivul ieșirii în stradă a devenit, real, schimbarea unui guvern de-abia ieșit din alegeri. Da, PSD-ul n-a fost niciodată frecventabil pentru mulți, dar, frecventabil au ba, a câștigat alegeri. Klaus Iohannis nu este Traian Băsescu, adică un golan capabil să schimbe rezultatul de la urne folosindu-se de trădători, soluții imorale. Klaus Iohannis preferă să lucreze discret, din umbră. Sau, mai bine zis, preferă să-i lase pe alții să lucreze. Faptul că a ieșit el însuși în stradă, în geacă roșie și bujori de frig în obrăjori, a fost o dovadă de disperare. Nici istoria, nici poporul, nici democrația, așa imperfectă cum e ea, nu i-au permis să ajungă la rezultatul sperat. Ghinion.
Dar oamenii n-au ieșit
de pomană în stradă în ianuarie sau februarie. Au produs o imagine încărcată de simbolism, imagine care zace azi pe multe site-uri. Unul dintre ele este site-ul românia100.ro,iar poza din Piața Victoriei este, practic, ceea ce noi am numi capul de ziar. Sigur, nu e ziar, e platformă serioasă, a unei mișcări care a pornit în martie 2017. Și nu era o mișcare politică, ci o mișcare care…
Care ce? Era clar, încă de pe atunci, pentru cei care pot să vadă mai departe de sfârșitul unei săptămâni, că pe România 100 se construiește viitorul partid politic al lui Cioloș, lansabil cu ocazia centenarului. Asta o spune și numele platformei, de altfel. Anul viitor se împlinesc 100 de ani de la Unirea din 1918, cunoscută și drept “Marea Unire”. Dar România nu are doar 100 de ani. Nu, n-am să-o iau de la daci, nici măcar de la Mihai Viteazul. Dar țara asta, chiar incompletă, se cheamă România încă din 1866. O platformă corectă din punct de vedere istoric s-ar fi intitulat, la momentul înființării ei, România 151, iar anul viitor ar fi fost România 152. Dar ar fi ratat simbolistica centenarului, pasiunile și bla-bla-urile simbolico-patriotarde.
Oricum, însă, era clar, Dacian Cioloș urma să-și facă partid.
Și a recunoscut asta duminică,
10 decembie 2017, când a anunțat că România 100 se va desprinde în partid, așa cum, spune domnul Cioloș, era vorba de la început. Sunt mulți ziariști activi pe lista România 100, iar pe ei transformarea în partid nu-i avantajează. Deși presa e pe moarte, pe când un partid de viitor e mai ofertant, poate…
Ca om politic, Dacian Cioloș a ieșit prima dată în public în Piața Victoriei. Dacă ar fi anunțat cu două-trei zile mai devreme mișcarea, probabil că piața ar fi fost mai plină. Sau, poate, nu? Poate mulți dintre cei care mergeau acolo în ianuarie și februarie chiar credeau, atunci, că e despre Justiție, nu despre USR, Cioloș sau PNL? 10.000 de oameni la lansarea ideii de partid politic condus de noul om providențial (al treilea în doar trei ani) e ceva. Doar că oamenii ăia nu veniseră la lansarea partidului lui Cioloș. Ar fi interesant ca următoarele ieșiri să fie asumate politic de către partide, inclusiv de către cel al lui Cioloș. Abia atunci, când protestele se vor transforma, pe față, în întruniri politice, vom vedea dacă absența la vot din 2016 a fost un accident sau oamenii de bună credință chiar cred că toți, dar toți politicienii actuali sunt, realmente, aceeași mizerie.