Home / Reportaj / Pacea offshore

Pacea offshore

Zoom

Secole întregi, războiul a fost folosit pentru a rezolva problemele economice ale statelor. Cel puțin pe cele ale lumii pe care o cunoaștem noi mai aprofundat, cea europeană și cea imediat apropiată Europei. Modelul, însă, a fost universal valabil. Expansiunea și creșterea economică n-au putut fi dobândite, milenii la rând, decât pe calea armelor. Triburile își rezolvau așa problemele, mai apoi micile state, iar încetul cu încetul a venit rândul imperiilor să se dezvolte și să înflorească pe baza cuceririlor teritoriale. Uneori nu era nevoie de războaie între state și națiuni. Economia se regla fin intra muros: erau căsăpiți creditorii, de exemplu, punându-se în cârca evreilor sau lombarzilor toate relele pământului, cel puțin până când dispăreau registrele cu banii împrumutați regilor, care regi se întâmpla să fie totuna cu statul.

Primul și al doilea război mondial

au fost ultimele mari înfruntări armate pe teritoriul Europei. Și au lăsat urme atât de adânci, încât ne place să ne amăgim că doar umanitatea trezită în noi după ce am aflat toate grozăviile e suficientă pentru a ne ține, pe viitor, cât mai departe de astfel de atrocități. Războaie continuă să existe în lume, la fel de atroce, poate chiar mai crunte dacă raportăm numărul victimelor la suprafața și populația afectate. Dar, cumva, războaiele sfârșitului de secol XX și începutului de secol XXI nu se mai generalizează, nu se mai răspândesc, fiind mult mai localizate, aproape nișate. În linii mari, domnește o pace aproape globală, aducătoare de fericire și profit.

Căci globalizarea este

cea care, ne place sau nu, ne-a adus această îndelungată perioadă de non-război.

Secolul XX și, poate, câteva decenii din secolul XIX, spre apogeul epocii industriale, producătorii de armament au fost unii dintre regii industriei și economiei, fiecare în țările lor. Ideea care a stat, timp de secole, la baza creațiilor industriale ale omenirii, respectiv durabilitatea, fusese pusă în practică frizând perfecțiunea. Așa că bunurile de consum, ca să le numim așa, erau prea solid făcute pentru a fi înlocuite rapid. Iar dacă bunurile nu erau înlocuite rapid, industria stagna. Stagnând industria, stagnau și profiturile. Iar stagnarea profiturilor era rea. Războaiele mai rezolvau această problemă. Dincolo de armament și muniție, extrem de consumabile pe vreme de război, se mai distrugeau și case, drumuri și alte asemenea, necesitând, postbelic, perioade de refacere și reconstrucție, generatoare de ocupație și, desigur, de profit.

Dar, cumva,

războaiele au devenit mai greu acceptabile. Poate din rațiuni umanitare. În mare parte, probabil că din rațiuni umanitare, pe măsură ce o mai mare parte a omenirii a avut acces la educație, la informație și a putut înțelege ce înseamnă acela confort, ce avantaje pot aduce liniștea și pacea. Impresia că ne putem, oarecum, planifica viața și faptul că aceasta durează, acum, în medie până pe la 60-70 de ani, nu doar până la 30-40, i-au făcut pe oameni, chiar și pe lideri, să se gândească mult mai mult înainte de a pune mâna pe arme ca unică soluție.

Dar s-a mai întâmplat ceva

în secolul care s-a scurs de la declanșarea primului război mondial: globalizarea business-ului. Pe măsură ce tehnologia a făcut salturi uriașe, pe măsură ce telecomunicațiile și transporturile au avansat, țările au început să devină interdependente. Pe vremuri, te puteai înțelege bine cu toți ăia cu care aveai gard comun. Ei, la rândul lor, se puteau înțelege cu alții care le erau vecini apropiați. Dar, la o adică, dacă te enerva unul cu două-trei curți mai la deal, puteai să te bazezi pe ăia care aveau curtea mai la vale de-a ta să mergeți peste nenorocit, să-l spargeți la mufarină. Azi e mai greu. Toată lumea se știe cu toată lumea, își împart toți selfie-urile pe net, trăim într-un sat mare în care suntem vecini cu toată lumea, indiferent de numărul kilometrilor care ne despart. Nu poți să te duci peste unul căruia i-ai dat like la poza cu pisici și să-i iei gâtul doar pentru că e ungur. Nu?

Poate că statele, totuși,

s-ar mai ciondăni între ele. Poate că unii politicieni, mai irascibili, ar dezgropa securea războiului mai des și s-ar vopsi pe față în culori de camuflaj. Dar nu mai depinde doar de ei. Cum nici economia unui stat nu mai depinde doar de resursele și de capacitățile statului respectiv. Practic, prin extinderea lor globală, prin interesele multiple pe care le au cam peste tot, datorită profiturilor pe care le obțin cam din toată lumea, companiile multinaționale sunt cele care, de decenii, veghează la pacea lumii. Simplificând mult, pentru a putea exemplifica, vom spune doar că un angajat Coca-Cola sau McDonald’s din România va ezita mult – dacă o va face vreodată – să tragă în colegul său de corporație din Bulgaria sau Ungaria. Dacă în CV-ul lui postbelic ar scrie că a participat la glorioasa distrugere a McDonald’s-ului din Sofia, nu și-ar mai găsi de lucru nici la KFC și nici la Burger King, în ciuda rivalității economice dintre acestea.

Fără a simplifica, însă,

putem călători puțin în trecutul recent, pentru a afla o explicație a păcii mondiale, așa cum e ea astăzi.

Pe 28 iulie 2011, pe site-ul universității Cornell din SUA, trei cercetători de la Institutul de Tehnologie din Zürich (Stefania Vitali, James B. Glattfelder și Stefano Battiston) au publicat cercetarea “The Network of Global Corporate Control” (Rețeaua controlului corporatist global). Pe scurt, cei trei cercetători au identificat, la nivelul anului 2011, 43.060 de companii multinaționale, în totalul de 37.000.000 de companii cercetate. Analizând legăturile dintre acționari, cercetătorii elvețieni au descoperit că 737 de firme controlează 80% din cele 43.000 de multinaționale, dar nucleul dur, indivizibil, este alcătuit din numai 147 de firme, care, într-o formă sau alta, au legături în întreaga economie mondială.

147 de firme!

Probabil că poți să-i strângi pe toți executivii acestora într-o sală de câteva mii de locuri. Dacă vin și cu secretarele, desigur.

În condițiile astea, vorbim de cea mai mare interdependență din istoria de până acum a omenirii. Având bogăția lumii strânsă în atât de puține mâini, e greu, foarte greu, spre imposibil, să mai miști independent. Nu trimiți, ca stat, soldații absolut aiurea să distrugă capacitățile de producție ale partenerului de afaceri de peste graniță. O lași așa, că există și alte căi de a rezolva conflictele decât să prăbușești de-a-mboulea bursele și să nemulțumești acționarii. Așa că, ne place sau nu (dar mai degrabă ne place), multinaționalele, copiii teribili ai secolului XX, sunt gardienii păcii mondiale, atâta câtă e ea. Plătim pentru această pace? Probabil că da, uneori poate mai mult decât merită. Dar cine riscă, acum, să vadă dacă ne-am putea înțelege ca oamenii?

(926 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. A zis Metallica: Sad, but true!

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.