Într-o societate democratică, instituțiile statului sunt obligate, de cele mai multe ori prin lege, să-și prezinte rezultatele activității din anii anteriori. E absolut normal, căci instituțiile respective funcționează cu bani publici, iar publicul plătitor are dreptul inalienabil de a ști cu exactitate pentru ce au fost cheltuiți banii săi. Din nefericire, în România acest obicei mai mult decât sănătos nu se aplică decât pe ici, pe colo, nici măcar în punctele esențiale. Companii importante, precum CNAIR sau Compania Națională de Investiții, nu fac publice datele activității lor decât cu greu și niciodată complet. Despre alte companii aflăm uneori atunci când e prea târziu, când falimentul nu poate fi evitat decât printr-o nouă infuzie de capital. Ministerele uită, anual, să ne spună cu ce s-au ocupat în anii anteriori. Evaluările miniștrilor nu sunt făcute de către alegători, ci de către băieți încuiați prin diverse birouri, în așteptarea sentințelor definitive. Nu știm din surse sigure, oficiale, nici câți suntem, nici câți avem drept de vot, nu știm câți elevi și studenți există în România, decât cu aproximație, nu știm câți români trebuie să plătească taxe și câți chiar plătesc.
SRI n-a mai prezentat un raport de activitate de ceva vreme, iar nimeni nu pare deranjat de acest lucru, de exemplu. Așa că, la început de an, atenția ni se îndreaptă, de voie, de nevoie, înspre bilanțurile parchetelor, cam singurele instituții care, având prevăzută în lege prezentarea rapoartelor de activitate până la un anumit termen, au ales să o facă public. Din ce în ce mai public.
Din 2014, la aproape un an de la preluarea șefiei DNA de către doamna Laura Codruța Kövesi, bilanțurile anuale ale instituției au devenit o combinație între întâlniri mondene, ocazii de PR gratuit și pietre de temelie pentru un cult al personalității în plină desfășurare.
În mod normal, în rapoartele de activitate ale unei astfel de instituții speciale, care luptă cu una dintre cele mai detestabile apucături umane, corupția la nivel înalt, ar trebui să urmărim scăderea indicatorilor prezentați cu un an înainte. Asta ar trebui să ne facă fericiți: mai puține dosare înregistrate, mai puține condamnări, mai puțin corupți. Rolul DNA nu este acela de a raporta corupți record la hectarul de politicieni și administratori, ci acela de a face în așa fel încât corupția să scadă. Văzând că există o instituție care aplică inflexibil și corect legile țării, cei care s-ar gândi vreodată la acte de corupție ca surse de venit ar trebui să abandoneze ideea. Ca societate, avem mai mult de pierdut dacă un politician chiar apucă să fure banii, după care fuge în străinătate, decât dacă numărul politicienilor trimiși în judecată anul acesta este mai mic decât cel de anul trecut. Faptul că DNA cere, de exemplu, destul de des informații despre achizițiile publice ale Primăriei Capitalei e îmbucurător. Știindu-se supravegheați, angajații de acolo vor avea mai puțin chef să bage mâna. Căci după ce au băgat-o, e greu să mai dăm timpul înapoi, să recuperăm banii și timpul pierdute.
Din nefericire, dorința unora de a-și justifica existența a transformat aceste bilanțuri în festivisme care, pentru a-și servi scopul, trebuie să prezinte mereu cifre în creștere. De aceea, din simpla recitare a bilanțului lipsesc cifrele cu adevărat interesante, fiind promovate doar cele ce sună bine. Așa am aflat anul acesta că numărul dosarelor rezolvate în 2017 e cel mai mare de când există DNA, ignorând informația că au fost trimise în judecată mai puține dosare decât în anii anteriori.
Cât ne costă DNA e irelevant. Comparația făcută de Tudorel Toader este una complet inutilă. E neproductiv să calculezi cât costă un dosar făcut la DNA prin raportare la dosarele făcute la DIICOT sau la nivelul unui parchet de pe lângă o Curte de Apel. E ca și cum ai compara cât ne costă organizarea alegerilor față de situația în care nu am avea alegeri deloc. Ar fi mult mai ieftin, clar, în ultima situație, dar n-ar fi ceea ce ne dorim. De asemeni, până la un punct e inutil să vorbești despre numărul de achitați în dosarele instrumentate de DNA. Până la un punct, doar.
Căci dintre cifrele care au fost trecute în raportul DNA și în cel al PG cu litere mici, ca în contractele cu banca, câteva ridică întrebări la care, cândva, va trebui să se răspundă:
– în 2017, 10 persoane dintre cele achitate definitiv în dosare DNA se aflau în arest preventiv în momentul achitării;
– “Urmare hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în anul 2017 de instanțele de judecată în dosarele DNA, statul român a recuperat efectiv suma totală de 556.164 euro.” – Sursa: raportul de activitate al DNA pentru 2017.
Sunt multe alte întrebări legate de cifrele reci și obiective, care nu mint, mai ales când sunt așternute pe hârtie de procurori. Dar acestea două ar merita un răspuns rapid: de ce oameni care nu au comis infracțiuni violente sunt arestați preventiv pentru a se risca, ulterior, procese costisitoare la CEDO, ei dovedindu-se nevinovați, și de ce se raportează prejudicii de sute de milioane de euro, dacă sunt recuperate doar sute de mii de euro într-un an?
mai bota, ca nu vezi tu umorul intr-o revista de umor chiar nu ne intereseaza de ce citesti pe diagonala… poate ai ochii oblici… in rest, citeste-l pe „organu” ca sa te inveselesti
Aurele Bota, faptul cā scrii „institutiile staului” îmi deschide ochii cā trāim într-adevār într-un staul de oi. Futu-i institutiile mamii lui.