Home / Interviu / PAUL PRISADA: „După ce mi-am citit dosarul, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-mi fie mult mai frică”

PAUL PRISADA: „După ce mi-am citit dosarul, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-mi fie mult mai frică”

Zoom

A devenit „element dușmănos” încă din liceu, în 1974. Timp de 15 ani, pe urmele muzicianului Paul Prisada s-au aflat 29 de turnători și 28 de ofițeri de Securitate care au încercat să-l distrugă. Cei mai mulți sînt bine-mersi și azi.

Cristian Teodorescu: Ce făceai în adolescență, de te credea PCR-ul din Tulcea atît de periculos, încît a pus Securitatea pe urmele tale?

Paul Prisada: “Un grup de elevi de liceu, aflîndu-se în una din zilele de practică la Uzina de Alumină, și-au desenat pe salopete cu vopsea albă unele însemne gen hipies, inițiatorul acestei acțiuni fiind elevul Prisada Paul. ș…ț Din materialele pe care le deținem, rezultă că, acțiunea respectivă ar fi fost exprimarea protestului lor față de așa zisa «lipsă de libertate» și pentru a arăta străinilor «situația existentă la noi în țară». De altfel, elevul Prisada Paul are concepții deformate cu privire la situația tineretului din țara noastră, este ascultător al emisiunilor postului de radio «Europa Liberă» și are legături suspecte cu tineri din oraș. Se crede că ar fi «un boss», șeful unora din colegii săi, pe care caută să-i atragă de partea sa.” (Extras din “Plan de măsuri privind lucrarea numitului Prisada Paul din Tulcea, 07.12.1974)

C.T.: Din cîte am auzit, Securitatea a încercat să te termine. Nu mai aveau securiștii de aici ce să facă decît să se pună cu un copil?

P.P.: Copil eram, oarecum, în 1974, cînd din elev de liceu am avansat brusc la statutul de element dușmănos. De terminat, însă, au avut de gînd de-abia prin 1988-1989. În cel de-al doilea dosar, “Chitaristul”, apar două note informative, date de surse diferite, în care se spune că m-aș fi sinucis. Așadar m-am spînzurat la Predeal, iar la Brașov m-am sinucis într-un mod nedefinit. Nu știu ce s-ar fi întîmplat dacă zvonul ăsta, lansat tot de Securitate, ar fi prins. Norocul meu, mereu, a fost că am avut prieteni normali la cap, care m-au crezut că sînt eu, în carne, oase și plete, deci n-am fost fugărit de mulțimi furioase care și-ar fi dorit să înfigă țăruși de lemn în inima moroiului.

C.T.: Cum se putea descurca în Tulcea un tînăr împins la marginea societății de autorități?

P.P.: “Sursa informează că în ziua de 26.09 după amiază, în jurul orelor 18.30-19.00, la casa de cultură a sindicatelor, la sediul sudioului «Z», acolo erau xxx, Prisada Paul, xxx și încă vreo doi inși și două tipe pe care sursa nu-i cunoaște încă. Atmosfera era înclinată spre repetiție, numiții zdrăngănind vîrtos chitarele, printre zgomote, în scurte pauze, spunîndu-și fel de fel de poante, glume și bancuri, ceea ce făcea ca studioul «Z» să răsune de rîsetele și zgomotele produse, ceea ce dădea impresia unei mascarade și nicidecum a unei repetiții cu pretenții artistice.” (Din Notă informativă, sursa Dan Pârvan, dată în casa conspirativă Anișoara, la 30 septembrie 1975)

C.T.: Cine te turna la Securitate?

P.P.: E o listă destul de lungă, formată în cei 15 ani în care am fost “lucrat” de către Securitate. Dar ca orice listă, are și ea remarcații ei: profesorul de franceză din liceu, cîțiva colegi din același liceu, mai tîrziu colegi de cenaclu sau de scenă, amici mai mult sau mai puțin ocazionali și nelipsiții pișcotari care se lipeau de noi după spectacole. Dar am o slăbiciune deosebită pentru ofițerii trimiși de Securitate la concertele noastre, pentru a ne supraveghea abaterile de la linia partidului. Nu erau niciodată aceiași, așa că uneori îmi place să mă gîndesc la faptul că se roteau doar pentru că erau mai mulți care își doreau să asculte folk, rock progresiv sau erau pur și simplu atrași de versurile lui Barbu sau ale lui Dinescu pe care le transformam în cîntece. Oricum, nu erau niște critici prea exigenți.

C.T.: Oi fi tu optimist și tenace, dar nu te-a luat niciodată disperarea cînd ai văzut că Puterea ți-a pus gînd rău?

P.P.: Am fost chiar și „pe culmile disperării”, cu fiori pe șira spinării. Unul dintre momente a fost în 1986, cînd am fost chemat la sediul Securității. Șeful biroului Cercetări penale – trăiește și azi – mi-a pus Constituția României în față, mi-a arătat cîteva hîrtii cu turnătorii și m-a lăsat să meditez. Asta se întîmpla pe la 8 dimineața. S-a mai întors după-amiază, rîgîind mici și bere. Șapte ore la etajul 4 al Securității din Tulcea, cu gratii la fereastră, două mese și un fișet metalic, fără apă, fără mîncare, fără WC, am crezut că nu mai plec întreg de acolo. Însă doar mă fezandau. Maiorul cu pricina a lucrat în SRI pînă acum cîțiva ani. După ce mi-am citit dosarul, mi-am dat seama că ar fi trebuit să-mi fie mult mai frică.

C.T.: Prietenii din grupul tău Accent au avut și ei de tras de pe urma atenției cu care te urmărea Securitatea?

P.P.: După ce mi-am scos dosarul de la CNSAS, am avut cîteva discuții cu ei. Nici unul nu trecuse prin asta, în nici un fel. Dar, lucru interesant, în planul de măsuri cu 14 puncte privind dosarul meu de urmărire informativă, la 25 martie 1986 maiorul Diaconescu propune: „Pe parcursul urmăririi informative, în funcție și de datele ce se vor obține, se vor iniția unele măsuri combinative care să conducă la dezbinarea formației”. Planul are și o rezoluție: „Acest caz poate și trebuie documentat în termenul cel mai scurt”. Nu știu cum, dar măsura a fost realizată pînă în luna decembrie a aceluiași an, cînd colegii mei de trupă m-au anunțat că trebuie să ne despărțim, sub tot felul de motive subțiri. Am rămas separați pînă în 1991.

C.T.: Dar rudele tale?

P.P.: Unele au avut de tras, unele au tras. Fosta mea soție și tatăl ei intră în a doua categorie. Nu pot să zic că am fost uimit, dar m-a întristat. Alte rude nu am găsit, am fost norocos, unii și-au găsit frații turnători. Îmi pare rău însă că, prin punerea sub urmărire a postului telefonic de către unitatea specială „T” București, au fost și victime colaterale ale urmăririi mele – de exemplu, mama. Pe ea, săraca, o chemau sistematic și la partid și-i puneau în vedere să-și corijeze „elementul dușmănos” de acasă.

C.T.: Ce-au făcut după 1990 securiștii care se țineau de capul tău?

P.P.: În ianuarie ’90, m-am întîlnit pe stradă cu maiorul Diaconescu. A venit spre mine cu brațele deschise să mă îmbrățișeze și mi-a spus: “În sfîrșit, sîntem liberi!”. Din cele trei dosare rezultă avansarea în grad din ’74 pînă în ’90 a tuturor ofițerilor care s-au ocupat de urmărirea mea informativă, unii de la locotenent la colonel. În general, deci, ei sînt bine.

C.T.: În ce relații ești, dacă ești, cu cei care te turnau?

P.P.: Unii au murit. Cu unii am băut bere. Altora le-am transmis să mă ocolească. Unii și-au cerut iertare, chiar patetic, în genunchi. Alții nu recunosc. Cîțiva dintre ei cred și astăzi că nu și-au făcut decît datoria. Tu ce le-ai mai putea spune celor 29 de turnători-informatori-colaboratori și altor 28 de ofițeri de Securitate?!

C.T.: Cum e să fii un om care nu uită, dar care izbutește să-și păstreze seninătatea de artist?

P.P.: Paradoxal, m-au ajutat chiar ei. Șeful cercetărilor penale de la Securitate mă întreabă încruntat: „Cum este posibil să cîntați că la noi în țară nu se găsesc ouă?” Nu înțeleg, așa că tac vinovat. Scoate o hîrtie: „Uite ce scrie aici. Ai un cîntec în care zici așa: «E dat acestui trist norod / Și oul sterp ca de mîncare, / Dar viul ou, la vîrf cu plod, / Făcut e să-l privim la soare!». Aveam o piesă pe versurile „Oului…” lui Barbu. Încerc să-i spun că poezia se studiază la școală. Se enervează: „Deci ce vrei să zici? Că sîntem un popor trist, că n-avem ouă? Că partidul preferă să țină ouăle la soare în loc să le dea la consum populației în Alimentări?”. Altă secvență: ofițerului i se amestecaseră turnătoriile în cap, îmi spune că are informații că aș fi fost la Cernica, la cineva pe nume Constantin Noica. „La Păltiniș”, șoptesc eu. „Știm noi mai bine unde ai fost și ce ai vorbit, nu mai minți!” Păi, cum să nu rămîi senin?!

C.T.: Știu că scrii o carte documentară despre ceea ce ți s-a întîmplat. De ce?

P.P.: Știu de unde știi. Pentru că nu o scriu singur. O parte a fost deja scrisă, de cei 29 de turnători despre care vorbeam și de cei 28 de ofițeri, dar nu te pot bănui că ai fi aflat despre carte de la unul dintre aceștia. Așa că, probabil, știi de la Patrick. Căci împreună lucrăm la carte și încercăm să facem ceva mai mult decît o seacă documentare a istoriei unei vieți pe care Securitatea ajunsese să o vrea, pînă la urmă, curmată. O facem nu pentru că eu aș fi un caz special. Sînt doar unul dintre cazurile de oameni care credeau că trăiesc o viață ca un roman, cînd, de fapt, trăiam o viață ca un Dosar de Urmărire Informativă. Numai că eu, neștiind că ar fi trebuit să mă sinucid, am trăit suficient cît să pot spune, poate și pentru alții, povestea asta, exact genul de poveste pe care, dacă o știm mai mulți, putem face ceva ca să nu se repete.

(1277 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Tags: