Home / Interviu / PAVEL ȘUȘARĂ: „Falsurile Brâncuși strigau atît de tare, încît se deconspirau singure!”

PAVEL ȘUȘARĂ: „Falsurile Brâncuși strigau atît de tare, încît se deconspirau singure!”

Zoom

Poet, prozator, critic de artă și curator de expoziții de artă plastică, Pavel Șușară e primul care i-a dat de gol pe comercianții falselor lucrări de Brâncuși. De la el poți afla care e cota „pe bune” a unui artist plastic de la noi și, dacă ai cu ce, cum să devii un colecționar respectabil.

Cristian Teodorescu: De cîți ani ți-ai deschis galeria de artă?

Pavel Șușară: Am deschis galeria de artă Luchian 12 în iunie 2001, cînd piața galeriilor private era încă la început, deși trecuse mai bine de un deceniu de la dispariția, de drept și de fapt, a etatismului, dar, de vreo trei ani, ea nu mai există decît juridic, fiindcă spațiul în care funcționa a intrat, împreună cu întregul imobil, într-un interminabil proces de consolidare. Așa că am devenit un fel de galerist-cuc, adică unul hoinar, care își depune expozițiile prin spații străine, pe unde mai apucă și el, mînat, evident, de instictul surd și insistent al perpetuării…

C.T.: Te descurci ca propriul tău angajat sau patronul te plătește puțin?

P.Ș.: La început, ca în orice început, lucrurile se mișcau ceva mai alert și am reușit să organizez cîteva expoziții beton, ca să mă exprim așa, construindu-mi și un plan pe termen lung, unul de recuperare a zonelor mai puțin cunoscute ale artei românești. Am debutat cu o expoziție de muzeu, Tonitza la Balcic, expunînd, pentru prima oară, vreo patruzeci de lucrări grafice inedite, desene din colecția pictoriței Eugenia Iftodi, elevă și iubită a lui Nicolae Toniza, apoi am continuat cu expozițiile Ultimul Mattis-Teutsch, Constantin Cerăceanu, Corneliu Baba, Alexandru Țipoia etc., iar patronul îmi întreținea iluzia, care și acum este la fel de viguroasă, că mîine va fi mai bine, iar arta românească va intra pe marile trasee ale pieței internaționale. Dar, asemenea babei din bancul comunist, aceste lucruri au început să li se întîmple unora, vezi cazul paradigmatic și unic al lui Adrian Ghenie, dar nu și mie. Cel puțin nu pînă acum.

C.T.: Într-un timp ai făcut detectivistică după falsuri – mai circulă la noi statui de Brâncuși falsificate?

P.Ș.: Nici măcar nu am făcut detectivistică, falsurile Brâncuși strigau atît de tare încît se deconspirau singure, strigau în gura mare, de pe unde apucau, iar eu le-am auzit mai repede și am avut și curajul să anunț acest lucru, tot în gura mare. Le-au mai auzit și Barbu Brezianu, Radu Ionescu, Vlad Ciobanu, Cornel Mihalache etc., iar pe noi ne-a auzit colportorul lor, un anume Radu Lucian Stanciu, un personaj precar al subteranelor comerțului cu obiecte de artă, a auzit și el strigătul nostru în ajutorul lui Brâncuși, drept care ne-a tot intentat la procese de calomnie, eu unul beneficiind de vreo trei. Le-am cîștigat pe toate și i-am demontat în instanță întreaga construcție, dar piața de artă a rămas cu răni grele după aceste episoade, cu atît mai mult cu cît și unii care treceau drept specialiști în Brâncuși, cum ar fi Ion Mocioi din Tg. Jiu, altminteri un propagandist cultural de nivelul „Cîntării României”, erau membri devotați ai echipei de promotori ai pietroaielor fără destin, așezate abuziv peste opera brâncușiană. Alături de Stanciu, fiindcă ar fi mare păcat să-i nedreptațim prin uitare, s-au aliniat și veleitari ca Nicolae Georgescu, Victor Crăciun și Grid Modorcea, ulterior disident al grupului, dar au mușcat oleacă, doar atît cît să simtă gustul de marmură proastă, și intelectuali cu ștaif, ca Dan Grigorescu, dar și sculptori de mîna a doua precum Vasile Aciobăniței sau, tocmai din America, de peste Ocean, Constantin Antonovici. Acum, după dispariția părintelui lor, Radu Lucian Stanciu, pietrele s-au risipit cine știe pe unde, poate chiar prin patrimoniul vreunei societăți aflate în lichidare, iar dacă mai circulă încă, o fac discret și nu mai au vizibilitatea agresivă de altădată.

C.T.: De ce a eșuat cumpărarea Cumințeniei Pămîntului cu bani publici – adică și cu bani publici?

P.Ș.: Aici ar fi nevoie de o discuție lungă și complicată, dar voi încerca să rezum totul în două secvențe scurte și simple.

1) Ideea subscripției publice, singura idee a unui ministru fără idei, Vlad Alexandrescu, a fost una remarcabilă. Nu știu dacă el s-a gîndit la asta, dar lectura mea nu poate fi decît una în acest sens: spațiul public și toți cetățenii României au fost invitați la un exercițiu unic de solidaritate, în jurul unui bun simbolic, al unui reper care privește conștiința noastră de sine, și nu în jurul unui bun consumabil în cotidian sau al unui caz umanitar, așa cum s-a mai întîmplat de nenumărate ori pînă atunci. Oamenii au fost invitați, astfel, să se alăture și să se recunoască într-un produs al gîndirii și al forței de creație pe care, în mod absolut, l-au generat ei înșiși, din propria lor substanță etică și sufletească. Participarea a reprezentat un examen major al conștiinței de sine, dar n-a fost să fie decît exact atîta cît a fost.

2) Subscripția a eșuat fiindcă în afară de lansarea ideii nu s-a mai întîmplat nimic. Acea campanie de sensibilizare a fost una catastrofală, meschină, egoistă, fără nici un pic de viziune, și a transformat un act de conștiință într-o cerșetorie camuflată și imperativă. Campania a compromis conștiința, iar faptul că Oana Pellea și Andrei Pleșu, alături de tot felul de figuri întîmplătoare, spuneau că Brâncuși nu este al lor a avut o singură consecință – îndepărtarea oricărui interes. Cum să începi o invitație printr-o negație, cum să-l promovezi pe Brâncuși spunînd răspicat că nu este al tău? De-asta!

C.T.: Sînt șanse să apară un nou Zambaccian dintre noii colecționari autohtoni?

P.Ș.: Sînt colecționari importanți, unii cu un patrimoniu excepțional, pentru că au avut bani mulți încă din 1990, dar sînt și alții care au avut doar o gîndire elaborată și suplă pe care au investit-o în colecții de artă modernă și contemporană, uneori de-a dreptul spectaculoase, ele însele forme particulare de creație artistică. Ca paradox al generațiilor de colecționari de după 1990 ar trebui reținut faptul că un cumpărător de artă este cu atît mai academic în opțiuni, cu atît mai solid legat de modelul muzeal și de manualul de istoria artei, investind în nume de artiști mitologici și canonizați, cu cît este mai incult, mai obtuz și mai nesigur în opțiuni, în vreme ce cumpărătorul inteligent și informat cumpără lucrări și autori pe care îi descoperă singur, construindu-și colecția ca pe un vast autoportret, ca pe o extensie a sinelui, ca pe o exteriorizare în spațiul propriului său habitat. În ceea ce-l privește pe Zambaccian, el a avut mai multă vizibilitate, dar nu a fost și cel mai important colecționar român. Alexandru Bogdan-Pitești a avut o colecție excepțională, dar, din păcate, ea s-a risipit dramatic după moartea lui, ceea ce nu s-a întîmplat, din fericire, cu colecția Zambaccian. Așadar, colecționari există, nu de ei ducem lipsă, dar încă sînt priviți cu suspiciunea inerțială a regimului totalitar, sînt percepuți ca niște vinovați latenți, acaparatori vorace și posesivi, deși, în realitate, ei sînt adevărate instituții culturale, fermenți ai identității spirituale, care degrevează bugetul public de cheltuieli enorme pentru achiziția, deținerea și păstrarea, în condiții de securitate, a unui patrimoniu de o valoare unică. Statul nu are nici pe departe capacitatea de a investi în patrimoniu, în conservarea, în protejarea, în valorificarea și în asigurarea mobilității lui, la nivelul la care o fac colecționarii. Dacă vreun funcționar de la Ministerul de Finanțe se va încumeta vreodată să facă un calcul riguros referitor la descongestionarea bugetului public de către colecționarii de artă privați, la investiția în patrimoniu, s-ar putea să aibă surprize atît de mari încît va sfîrși prin a da vina pe aritmetică.

C.T.: Ce posibilități de afirmare are azi, la noi, un tînăr artist plastic talentat?

P.Ș.: Are posibilități maxime și, de obicei, nu le ratează. Artiștii noștri contemporani, cei care au și cu ce umbla, umblă liberi prin lume și sînt parte organică a fenomenului mondial. Piața noastră nu și-a atins limitele maxime, curatorii și galeriștii nu au cele mai abundente resurse, dar, și așa, sînt prezenți în toate locurile în care arta are cîte ceva de spus.

C.T.: Ce nu-ți place în România?

P.Ș.: Politicienii, paternalismul, aspirațiile mici, confortul precar, vocația captivității.

C.T.: Ce-ți place?

P.Ș.: Spontaneitatea, imaginația creativă, mobilitatea, relativismul provocator, nu cel defetist, simultaneitatea formelor de civilizație aparent contradictorii, geografia, clima și, evident, femeile.

C.T.: Fata ta are gînduri de ducă?

P.Ș.: Are gînduri ferme de a se valorifica aici și de a trăi, tot aici, într-o lume liberă și sănătoasă la cap. A făcut deja un copil, pe Iosif Miron, și are o familie, strictă și extinsă, minunată.

(1229 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. dar de maaaarele colectionar de arta,”el insusi”, bombonel ,nici o vorba ?

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.