Home / Scriitori / Povești cu copii și Sântimbreanu

Povești cu copii și Sântimbreanu

Zoom

Eram tare orgolios în copilărie, că, deh, eram geniul Școlii generale nr. 175. Nu-mi ajungea nimeni la nas. Consideram că, dacă era ceva de povestit, de relatat, de recitat, nu mă bătea nimeni. Așa m-am vînturat prin tabere de creație pionierească și nu aveam simțul ridicolului nici cît negru sub unghie.

Într-una din excursii, am participat la un concurs de întîmplări povestite, organizat de Mircea Sântimbreanu. Îl țin minte și acum (pe scriitor, deși și concursul): era enorm, cu un nas pe măsură și cu păr cîrlionțat. Scria pentru copii, știa cum să se facă iubit și cum să ne ducă cu zăhărelul. Știa cu vorbele și improvizația, umplea scena. Aveam să-l revăd, peste vreo 15 ani, cînd, director al Editurii Albatros, mi-a publicat cartea de debut. Nici acum nu știu cum s-a întîmplat și ce îl apucase. Nu am trecut prin nici un concurs de debut, a fost voința (și putirința) lui. Înclin să cred că a avut nas, doar nu degeaba i l-am pomenit mai sus. De cîte ori aveam să ne vedem, după aceea, mi-a arătat o cordială și indiferentă simpatie.

Dar, pînă una-alta, urcat pe scenă, în lumina reflectorului, ne îndemna să venim să povestim întîmplări cu haz. Eu aveam una. Era istoria unui unchi nițeluș zurliu, dintr-un sat de coastă, care, ca să scape de copiii care-i furau merele, perele și cireșele din grădină, a organizat o comédie. A chemat un nepot pe șest și l-a ascuns în șopron. Apoi, a înșfăcat o bîtă și a bătut o căpiță, obligîndu-l pe copil să urle ca din gură de șarpe. În scurtă vreme, s-a strîns la poarta lui tot satul, fiecare dintre părinți căutîndu-și din ochi odrasla. Spectacolul, se pare, și-a atins scopul, fiindcă, din clipa aia, unchiul și-a putut culege singur și liniștit roadele.

Așadar aveam povestea. Urma să strig și eu, din gură de șarpe, la microfon, “Nu mai da, nene Miluță!” și să cîștig premiul întîi. Ei, dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din tîrg. De cum am urcat treptele, de cum mi-a intrat lumina în ochi, de cum mi s-a pus microfonul sub nas, m-am pierdut. Am uitat numele rudei și, ca s-o-ntorc, în loc de unchi i-am zis “prietenul mamei”. Mircea Sântimbreanu a făcut o figură lungă, lungă. Atunci m-am pierdut de tot. Am bălmăjit povestea, am încurcat nepotul, am uitat de șură, a ieșit o bălmăjeală. N-a avut nici un haz. Ceilalți copii au pus, mai tîrziu, sare pe rană, cum și meritam. Iar Sântimbreanu a tras concluzia:
– Bag de seamă că prietenul mamei e cam zgîrcit și chiabur.

Mi-a fost rușine tot restul taberei și încrederea în darul meu de povestitor s-a prăbușit definitiv. Cînd l-am întrebat, în 1981, dacă își aduce aminte episodul, s-a uitat la mine ca la un lunatic și a făcut aceeași față lungă. La cîți copii “talentați” îi trecuseră prin mînă, eu eram, probabil, ultimul. Am respirat ușurat. Ce se uită nu se fluieră.

(342 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.