Home / Interviu / RADU SERGIU RUBA: „Am făcut gafe, m-am scuzat, m-am ruşinat, am lăcrămat în sinea mea, am luat-o nu de la început, ci din altă direcţie”

RADU SERGIU RUBA: „Am făcut gafe, m-am scuzat, m-am ruşinat, am lăcrămat în sinea mea, am luat-o nu de la început, ci din altă direcţie”

Zoom

Dacă n-am fi fost prieteni de mulți ani, nu l-aș fi întrebat pe Radu Sergiu Ruba, scriitorul orb, toate cîte l-am întrebat. Scrie poezie, proză și roman și e președintele organizației orbilor din România. Social se descurcă excelent, dar în treburile zilnice depinde de devotamentul doamnei sale.

Cristian Teodorescu: Orb sau nevăzător?

Radu Sergiu Ruba: În literatură, “orb”, în birocraţie, legislaţie, politeţe urbană, “nevăzător”. În toate limbile există această distincţie, dar numai în limba română s-a instituit oficial termenul de “nevăzător” în 1963 odată cu schimbarea numelui “Asociaţiei Naţionale a Orbilor” în cea a “Nevăzătorilor”. Iniţiativa le-aparţinut intelectualilor militari, cei care au rămas fără vedere de pe urma războiului şi care apreciau că ei sînt protagoniştii altui tip de destin faţă de orbii din naştere. Numai că, la ora actuală, cînd cineva rosteşte “orb”, o face apăsat, reliefant, evidenţiant, doctrinar şi asta poate să deranjeze. Cînd au fost descoperiţi inşi care aveau şi hîrtii  de orb, şi permis de conducere, grăitorii din televizoare accentuau: “şoferii orbi”.  Pe la Iaşi, o duducă jurnalioasă a venit la orbii autentici să-i întrebe cum e cu volanul… Vorbea serios, săraca.

C.T.: Pînă la 11 ani ai văzut, apoi nu. Cum te-ai obișnuit să nu mai vezi?

R.S.R.: Oarecum firesc, dar nu cu seninătate, drama am resimţit-o. Însă deoarece vederea mea nu a fost niciodată perfectă, eram deja elev într-o şcoală cu internat  pentru orbi şi slab-văzători la Cluj, între alţii ca mine, unde pierderea vederii se producea în mod curent. Dar dă-mi voie ca în acest punct să-ţi dau bibliografie: romanul meu autobiografic O vară ce nu mai apune, Humanitas, 2014.

C.T.: Cînd ne-am întîlnit prima oară, acum aproape 40 de ani, la Cenaclul de Luni, erai cît se poate de lămurit despre lumea cenaclurilor literare din București și de orientat asupra noii generații de scriitori de atunci. De unde pînă unde?

R.S.R.: Norocul meu în materie de literatură, de poezie mai întîi, se numeşte Ion Cristofor, poetul prieten din Cluj. M-a cunoscut la cenaclul liceenilor “Lucian Blaga”, s-a prins că e ceva de capul meu şi că, dacă nu citesc şi nu mi se citeşte, pot să ratez. Cu doi ani mai mare, venea la mine la internat cu cele mai proaspăt achiziţionate volume de poezie şi-mi citea. Pleca şi iar venea peste două săptămîni. Nu aveam cum să ţinem legătura decît prin  vizitele lui. Nu avea telefon în gazda la care stătea, fiindcă nici el nu era din oraş. M-a familiarizat cu marea poezie a secolului al XIX-lea şi cu cea a secolului XX. Dacă nu ar fi fost el, deveneam un intelectual nevăzător cu sclipici în vîrful punctatorului (ăsta-i stilul de perforat hîrtia Braille), dar nu mai mult. Au concurat şi alţi factori, dar el a fost elementul de stimulare modernizatoare şi postmodernizantă, el m-a dus la cenaclul revistei Tribuna, unde am înregistrat primul meu succes de lectură, pe 17 ianuarie 1974, împreună cu regretatul Alexandru Vlad. Apoi, la Bucureşti, m-am ţinut de scăpărările poeziei secolului XX.

C.T.: Din cîte am observat, te descurci social fără nici o problemă. Cum de vezi lumea fără s-o vezi?

R.S.R.: Păi, sînt vreo cîteva miliarde de oameni care se uită la lumea asta şi nu pricep nimic din ea. Hegel are o vorbă în Filosofia naturii: “Vaca nu vede natura, ea o paşte”. Lumea trebuie să o înţelegi, s-o descifrezi. Se pare că stau bine cu decriptările şi că nu m-am intimidat, aspect foarte important, în faţa lumii şi că, dimensiune şi mai importantă, nu m-am temut de ridicol. Am făcut gafe, m-am scuzat, m-am ruşinat, am lăcrămat în sinea mea, am luat-o nu de la început, ci din altă direcţie.

C.T.: Cît e de mare handicapul unui nevăzător oarecare, față de cei care au darul vederii?

R.S.R.: E foarte mare, enorm, pentru că un orb poate fi foarte uşor obstrucţionat. Dar dacă nu e încurcat, şicanat, presat, handicapul aproape că nu există, rezidînd doar în diferenţa strictă a vizualităţii. Asta înseamnă că nevăzătorul nu poate trăi decît în societate, cu cît societatea e mai urbanizată, cu atît mai bine, fiindcă el îşi poate stabili uşor repere raţionale în geometria oraşului. Înseamnă că el nu se poate lipsi de relaţionare. Iar relaţionarea lui se produce cu mijloacele şi cu materia  literaturii, adică ale vorbirii şi scrisului. El nu dă din mîini, nu semnalizează cu lanterna, nu face cu ochiul. Vorbeşte şi scrie. Dacă este ascultat în societate şi se procedează cu el după cum spune dînsul, e bine. Dacă nu, e dezastru. Exemplu: cînd conduci un orb, îl laşi pe el să te ţină de braţ fiindcă astfel tu eşti cu un pas înaintea lui, iar el sesizează mişcările tale. Dacă faci pe deşteptul şi-l ţii tu de cot împingîndu-l cum fac mulţi, va fi el c-un pas înaintea ta şi se va-mpiedica.

C.T.: Cum scrie literatură un scriitor orb? Dar cum se ține la curent cu ceea ce scriu alții?

R.S.R.: Sociologul Daniel Darendorf vorbeşte de „digital divide”. Totul e altfel după revoluţia informatică. Astăzi, cu computerul cu voce electronică, fabuloasa invenţie a lui Ray Kurzweil, Nobel pentru el, poţi citi orice pe Internet, în memoria calculatorului, pe mail, pe Facebook etc. Textul e preschimbat în voce mai plăcută sau mai tehnică. Viteza cu care citeşte ea o stabileşte utilizatorul. Pot fi citite toate cărţile în format word, pdf grafic, în alte formate ce pot fi convertite în cele menţionate. Înainte de ordinator, omul era limitat la ceea ce avea în Braille sau înregistrat audio – pe benzi şi casete magnetice. Azi tot materialul audio e digitalizat, se citeşte pe CD sau pe tot felul de suporturi, inclusiv pe telefon. Cum scriau scriitoriii orbi? În primul rînd în memorie, ca Milton, şi dictau conţinutul  unor prieteni ca să-l transcrie. În Braille, după răspîndirea alfabetului genialului orb francez. Cu creionul între fire de cupru întinse pe o coală aşezată pe ardezie, ca istoricul american William Prescott. Cu punctatorul sau maşina de scris în Braille, prin notare vocală pe un înregistrator şi reluare ulterioară în formă grafică. Există astfel de autori în Constelaţia Homer, antologia scriitorilor nevăzători din România pe care am realizat-o şi publicat-o anul trecut la Tipo Moldova. Eu şi cei mai tineri scriem numai cu ordinatorul cu voce sintetică. Iar acum să fiu pedant: vezi op. cit.

C.T.: Juriile premiilor literare nu te văd, deși ai merita cu vîrf și îndesat să fii premiat. Ghinion, caz aparte sau reacție de respingere față de o situație excepțională?

R.S.R.: Uite, am luat premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pentru O vară ce nu mai apune, aceeaşi carte a luat un premiu la Bistriţa şi altul la Satu Mare, totul în 2016 şi 2017. Între timp, cartea a fost tradusă în engleză sub titlul Blind man’s light şi publicată pe Amazon. Aflu că s-a încheiat traducerea ei şi în italiană. Se caută în Italia o editură. Rea credinţă nu cred că e. Mai degrabă stupefacţie, unii nu ştiu cum să procedeze cu mine. Asta e principala cauză pentru care nu sînt invitat la manifestări literare prin ţară, habar nu au cum să facă în cazul meu, dar nici nu întreabă. Dacă n-ar fi prietenul Ioan Es. Pop care să-i mai sîcîie, nici la lecturile publice n-aş fi invitat. Da, e bun Ruba, dar de ce să ne complicăm cu dînsul? Pe urmă e semivizibilitatea mea socio-mondeno-literară drept cauză: nu mai ies în evidenţă pe la cenacluri fiindcă ele nu există la nivelul convenabil mie, scriu puţin în presa literară, nu sînt nici redactor pe la vreo revistă, nici universitar, nici nu lucrez într-o editură. Dar din 2014 încoace am publicat cinci cărţi, iar a şasea e pe cale de a fi încheiată. Trei au apărut numai anul trecut. Alţii, prin jurii din astea, or fi bătuţi în cap, cunosc eu unul, e mai tot timpul turmentat, dar cetăţean, deh, director de editură. Altul, un critic de o amabilitate perfectă, care tot spune că mă va citi şi n-o face, eu zic că din sfială… Dar, în realitate, dintr-o prejudecată nenorocită.

C.T.: Cît crezi că s-a schimbat Borges, ca scriitor, după ce l-a lăsat vederea?

R.S.R.:  Poezia lui post-cecitatem e mai slabă. E mai discursivă, nu mai are scînteieri. E clar că nu era obişnuit să dicteze, ci să se inspire din sine, din ceea ce avea deja scris pe coală. Proza a  rămas aceeaşi, cu fasturi în orice subiect atacat, că era vorba de bandiţi, că trata despre un disc magic şi evanescent din palma unui  barbar sau despre tigri albaştri ca monede şi simboluri. Apropo: Borges repovesteşte, elegant, graţios, rococo şi cu trimitere exactă, noaptea 251 din O mie una de nopți. Lepra de Paolo Coelho, care nu a citit Halimaua, dă de repovestirea de trei pagini a lui Borges şi face din ea romănţelul, nuveluţa, raţa furată  Alchimistul. Verificaţi!

C.T.: Crezi că Homer a fost orb, cum se spune?

R.S.R.: Indiscutabil. Există o scenă în Odiseea, aedul Demodocos la curtea regelui Alcinoos din Insula Feacilor. Aedul e orb, iar cînd e condus la masă pentru a-şi începe cîntecul, i se arată cu grijă unde se găseşte atîrnată în cui lira, unde coşul cu pîine şi unde pocalul cu vin. Numai orbii au nevoie de asemenea precizări, indicii, repere bine stabilite şi verificate de ei ca să poată acţiona independent şi necontondent. Am spus acest lucru într-un interviu pe care i l-am luat lui Michel Tournier cînd dumnealui îl evoca pe Ulise confruntîndu-se cu propriul său mit la acelaşi banchet al lui Alcinoos.

C.T.: Apropo, cum stai cu memoria?

R.S.R.: De minune.

(1387 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Serginio e de exceptie, ca intotdeauna! Problema e cum sa „stam” pe langa el sa nu-l „plicitisim”! Cata rabdare sa aiba cu noi vazatorii a nimic?!

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Etichete: