Home / Interviu / RĂZVAN PETRESCU: „Am renunțat la meseria de scriitor și sigur că regret enorm”

RĂZVAN PETRESCU: „Am renunțat la meseria de scriitor și sigur că regret enorm”

Zoom

Medic, mare autor de proză scurtă, dramaturg, editor de carte la Curtea Veche. Premiat și tradus. Fiindcă Răzvan Petrescu are umor, ca formă de autoapărare, nu-ți dai seama cît e de serios, uneori pînă la disperare. Susține despre ultima lui carte – pînă la următoarea! – că ar trebui s-o citim cu un craniu pe masă. De preferat craniul unei rude.

Cristian Teodorescu: Ești un maestru al prozei scurte. Nu te bate gîndul să scrii și un roman?

Răzvan Petrescu: Deocamdată mă bate bucuria obscenă dată de prima parte a întrebării, mai ales că-i a ta. Cînd o să-mi treacă, posibil să mă gîndesc la roman. Nu-mi va trece. Fiindcă ori de cîte ori voi avea improbabilul impuls de-a intra în specia genului epic de proporţii mari, îmi voi reaminti de un maestru al prozei scurte ce se poate scrînti în alt gen, pierzînd şi poziţia de maestru, şi modul de a scrie, şi căciula cu urechi, deşi titlul ierarhic în multe organizaţii militare, politice şi religioase nu mi-l poate lua nimeni, căci asta-nseamnă maestru în realitate, totuşi aş putea să mă apuc de-o operă narativă ca-n Evul Mediu, în versuri, într-o limbă romanică, sensul adevărat al cuvîntului roman, sau să devin cetăţean roman şi să locuiesc în Fontana di Trevi. Pînă la urmă cred c-aş reuşi să scriu un roman de tip ghid spiritual în şapte trepte din categoria „merinde şi leacuri pentru suflet”, sub pseudonim, să zicem Dalai Osho, pentru a pune în lumină un mesaj de iubire universal şi transreligios, plus modul în care-l luminezi, admirabil sintetizat în celebra frază „iubirea e un lucru foarte mare”.

C.T.: Ca și Cehov, scrii teatru și povestiri. Tot ca și Cehov, ai făcut Medicina, apoi ai trecut la scris. Regreți că ai renunțat la meseria de doctor?

R.P.: Comparaţia cu Cehov, deşi poate fi executată numai în termenii tăi – teatru, povestiri, medicină, punct –, fără nici o legătură cu scrisul, căci ar fi scandalos să emit pretenţia de-a mă apropia de Anton Pavlovici, conduce la întrebarea ivită constant din cauza unei neînţelegeri ițite la începutul anilor ’90, şi pe care, din comoditate, am lăsat-o să se perpetueze; a sosit momentul s-o lămuresc. Aşadar, nu am renunţat la meseria de doctor, am profesat permanent şi-am ajuns, din 2008, profesor de psihanaliză ginecologică la Spitalul Pantelimon, am inventat noi procedee terapeutice, terapia prin muzică gregoriană dînd rezultate spectaculoase la pacientele din Rahova întinse pe masa de examinare construcţie proprie, înclinată pînă la podea în dreptul capului. Prin urmare, e invers. Am renunţat la meseria de scriitor, şi sigur că regret enorm. Mai ales dacă trec pe lîngă mine automobilele Bentley şi Porsche ale marilor literaţi care lucrează în clinici particulare. Cît despre vilele aceloraşi oameni, mă doare inima cînd sînt lăsat să intru-n holul cu oglinzi după ce am traversat imensele grădini cu pitici din marmură.

C.T.: La Pietroșița, unde ai fost doctor cîțiva ani, l-ai cunoscut pe Mircea Horia Simionescu. Destin sau întîmplare?

R.P.: Nu-mi vine să cred că s-a băgat o forţă supranaturală în soarta mea, am avut de mic senzaţia că are lucruri mai importante de făcut, nu cred nici în hazard, aşadar a fost o forţă supranaturală. S-o fi gîndit că sosise timpul să am un foarte bun prieten, şi a ales un scriitor (sînt cei mai prietenoşi), şi nu orice scriitor, ci pe cel mai mare, pînă la Mircea avusesem, cu o singură excepţie, numai prieteni care-şi rataseră vocaţia din cauza unor accidente de muncă – toţi erau muncitori forestieri –, unii ajungînd muţi.

C.T.: Spune-mi o întîmplare cu M.H.S.

R.P.: Aşa cum poate se ştie, avea o reşedinţă-n sat, a lucrat la ea toată viaţa şi n-a reuşit s-o termine. Înăuntru, în afară de bucătărie şi dormitorul de unde se vedea sanatoriul de la Moroieni, era camera de scris. Mică, încărcată de cărţi. Acolo stăteam de vorbă, beam un ceai, ne uitam pe fereastră, fumam „Carpaţi”, ascultam muzică la vechiul magnetofon Sony. Într-o zi a venit un aspirant la condiţia sfîntă de scriitor – ţîşneau tot timpul, în valuri descărcate din tren la capătul liniei, încercînd să-l prindă pe Mircea cînd cobora în sat. Primea zeci, sute de manuscrise de la grafomani de provincie, cu breton, şi avea generozitatea implauzibilă de-a citi destul de mult din porcării, ba chiar de a le trimite cîteva rînduri referitoare la mîzgăliturile lor, nu-i încuraja, nici nu-i distrugea, găsea mereu o cale elegantă de-a le răspunde. Totuşi puţini se încumetau să-l deranjeze acasă şi, printre ăştia, era şi cel care bătuse-n uşă în acea zi. Bătea de vreo două ori pe lună. Uneori îl primea, îi explica de ce continuă să scrie destul de prost cu o răbdare supraomenească, însă de data asta n-a mai vrut. Aşa că mi-a şoptit să ne ghemuim, ca să nu fim văzuţi prin fereastră, ne-am ghemuit şi-am continuat să discutăm aşa vreo jumătate de oră, pînă a plecat tipul. Am mai rămas chirciţi încă vreo zece minute ca să fim siguri că fiinţa a renunţat definitiv la atac, de pe bandă se auzea Mozart.

C.T.: În 1990, te-ai făcut jurnalist la Cuvîntul. După vreo trei ani te-ai despărțit de gazetărie. Nu ți-a plăcut sau te încurca la scris?

R.P.: La Cuvîntul mi se repartizase o rubrică de revistă a presei sub pseudonimul Harcea-Parcea şi exact asta făceam cu toţi indivizii politici şi alţi indivizi de cultură, aşa că, practic, am trăit ca ziarist foarte puţin timp, cît să mă duc la o fîntînă cu miracole de unde m-am întors miraculos. Îmi plăcea ce făceam, cu toate că era epuizant, fiind obligat să citesc tot ce apărea într-o săptămînă, puzderie de ziare, pentru o rubrică de o pagină A4. Am plecat din redacţiile Cuvîntul şi Amfiteatru din alt motiv, acelaşi care-a determinat toată echipa aia senzaţională să-şi caute un nou loc de muncă. Un motiv mov.

C.T.: Dacă zici tu, așa o fi. La tine știu că mov e culoarea supărării De ce nu mai scrii teatru?

R.P.: Pentru că mi s-a părut limitat, nu creezi decît dialoguri, sigur, ai libertatea de-a povesti aproape orice în replici, însă nu poţi pune prea mult în cîrca unui personaj, actorii nici n-au cîrcă, piesa s-ar transforma într-un monolog ce-ar goli sala şi actorul în jumătate de oră. Acum doi ani, Dragoş Alexandru Muşoiu, de la Teatrul Naţional din Craiova, mi-a pus în scenă o povestire, „Jaf armat”, a botezat-o Spargerea şi mi-a plăcut mult pentru că era mai bogată decît ce scrisesem eu, aşadar m-aş bucura să mi se mai dramatizeze nişte texte, dar nu cred că se poate.

C.T.: La un moment dat am crezut că o să faci critică literară de desființare, ceea ce nu se prea potrivea cu profilul tău de om cumsecade. Cum a fost experiența aceea?

R.P.: Traumatizant-interesantă-mişto. În primul tempo, citeam aiuritoarele bestselleruri şi mă enervam groaznic, ca orice om cumsecade. Care mai şi trebuia să-şi ia notiţe pe marginea paginilor de nenorociri pornografice. În al doilea tempo, treceam la scris şi, după a doua, a treia frază, intram în zona mea de linişte şi mă destindeam, ba chiar am fost surprins de menajeră zîmbind cu gura pînă la urechi, bine că nu la conferinţe medicale, am şi rîs, aşa cum mi s-a spus că li se întîmpla cititorilor rubricii din Dilemateca şi redacţiei revistei. Am adunat totul în cărticica Ursuleţul lui Freud şi-am încasat două sute de mii de lei fără TVA.

C.T.: De ce aș citi Mandarina, dacă n-aș ști că volumul e scris de tine?

R.P.: Însă ai şti, pentru că ţi-o spun acum, că-i un volum în care se vorbeşte cam peste tot despre moarte, şi, după 60 de ani, se recomandă să ne gîndim continuu la ea şi să ne aşezăm pe birou un craniu, de preferat craniul unei rude. Poţi citi Mandarina şi de milă. Un alt motiv ar fi curiozitatea, să vezi ce poate inventa un ginecolog experimental în timpul consultaţiilor – cartea are poze.

C.T.: Cum e să ai grijă de cărțile altora, ca editor?

R.P.: Este o sursă inepuizabilă de muncă în folosul comunităţii. Un editor serios taie foarte mult din ce a scris autorul, mai rar totul, schimbă metafore, pune note de subsol care nu au nici o legătură cu textul, şi adaugă negreşit fraze, paragrafe, pînă şi pagini întregi din mintea lui, astfel încît cititorul va lectura un alt singraf decît cel de pe copertă, iar o carte de bucate, de pildă, se va transforma într-una de filozofie spaţială. Satisfacţiile unui asemenea travaliu, chiar dacă rămîne anonim, sînt extreme.

C.T.: Fă-mi un portret al lui Răzvan Petrescu, cel de azi.

R.P.: Mai scund decît atunci cînd ne-am cunoscut noi – în urmă cu vreo 35 de ani –, pentru că m-am apucat de şah. Am şi albit. Dar am mai mulţi dinţi graţie dentistei mele care s-a gîndit că aveam prea puţini. În ultima perioadă, mă arăt pe stradă cu un aer trist, din motivul obsedant că nu găsesc sicriu cu numărul meu. Citesc la fel de mult ca pe vremuri, ascult la fel de multă muzică, mă uit la o grămadă de filme, la cele româneşti doar cînd devine necesar să mă irit – prezint inexplicabile perioade de voioşie şi e musai să le anihilez prin supărări compulsive deoarece ştiu că un bătrîn trebuie să fie solemn, mai ales după ce ia prostamol. Încă nu-l iau, am făcut provizii în debara ca să-l cumpere vecinii, în sfîrşit am demarat o afacere pentru care nu plătesc la fisc. Sau plătesc, că nu cumpără nimeni. Nu ţin minte exact, problemele legate de memorie îmi oferă o stare de atemporalitate. Iată de ce-am fost numit, de-o lună, redactor-şef la Curtea Veche Publishing şi sper ca în pragul pensiei să îmbrăţişez principiul după care-am alergat toată viaţa, principiul lui Peter: toţi oamenii doresc să ajungă la nivelul maxim de incompetenţă. Aşa că, din păcate pentru puţinii cititori şi din fericire pentru paciente, nu mai am timp pentru scris şi este minunat, căci n-am avut niciodată. Exceptînd ultimii trei ani, cînd am ars gazul şi m-am simţit vinovat că-l ard. Însă la capătul lor am început să scriu repede Mandarina, de-asta seamănă cu un testament – nădăjduiesc că-l va citi cît mai multă lume, oricine se poate trezi că i-am lăsat ceva.

(1306 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.

Etichete: