E o poveste veche de cînd lumea: la fiecare sfîrșit de an, ca un făcut, lumea își pierde mințile și delirează despre anul ce vine și care urmează să fie fabulos, bogat, iubăreț, pufos. E o revărsare de urări, o beție de sentimente indescriptibile și imprescriptibile. Ei bine, după ce se termină urările, se trece la treabă. Potol și băutură. Cît duce ficatul, cît rezistă la tăvăleală celulele cenușii. Îmi aduc aminte de revelioanele copilăriei, în care ditamai oamenii maturi stăteau în jurul unui televizor Rubin 102 și rîdeau la cele mai firave poante sau îngînau șlagărele Margaretei Pâslaru, ale Dorinei Drăghici, ale celebrelor surori de revistă Aida Moga și Gigi Marga. Din tot ce s-a întîmplat acum 55 de ani, mai țin minte paharele de cristal, alea mici, cu vișinată, salata de bœuf, ouăle umplute, frigiderul cu gheață al unchiului Genu.
După nici zece ani, în apartamentul cel nou din Bulevardul 1 Mai, televizorul era unul mai modern, Național (cu piese japoneze – a zis mama că nu ia cu piese franțuzești, că nu ține), lumina strălucea mai tare, pe masă străluceau salata de bœuf, piftia, friptura (ciorba de potroace nu mi-o amintesc, că adormeam pe la două dimineața, dar mi s-a spus că era prezentă). Vinul era Corăbioară și, dacă nu mă înșel, apăruse un gin genuin, Covagin, un coniac teribil (așa să-i rămînă numele). Vedeta era Mircea Crișan, cel care umplea ecranul. Ah, era să uit. În locul răcitorului, era un frigider Fram.
După alți zece ani, apartamentul era același. Doar că eu ajungeam, deja, spre dimineață, iar petrecăreții mei, mama, rudele și amicii erau ceva mai osteniți sau pe picior de plecare. „Și cum a fost spectacolul de Revelion?” Trebuie să amintesc că ăl de anul acela fusese mai slab, întotdeauna mai slab decît cel de dinainte. Dar Toma Caragiu fusese? Fusese. Tare! El era pe primul loc. Și trupa lui Bocăneț. Și Anda. Dar Doina Badea, dragă, ai văzut ce voce are? Umblam grăbit prin oala cu bœuf, mă uitam dacă mai era ciorbă (de potroace, se-nțelege) și fuga, înapoi, la petrecerea cea adevărată. Ah, era să uit. Frigiderul nu mai era Fram, ci Frigero.
La începutul anilor ’80, nimeni nu se mai strofoca cu televizorul. Chefurile erau îndesate, dominau țuica și vodca. Cine era norocos găsea șampanie neagră. Muzica venea de la magnetofon și de la Europa Liberă. Filmele veneau pe casete, iar ultima proiecție era porno. Se aprindeau toate ochiurile aragazului și se planta un reșou improvizat, cu o sîrmă în jurul unei cărămizi refractare. Salata de bœuf își păstra demnitatea. Piftia de pasăre avea mai puțin gust, iar ciorba de potroace – moft. Șșt, că doarme copilul!
După revoluție, revelioanele au înviat. Frigiderele s-au schimbat. Televizoarele s-au colorat, dar spectacolele, ca un făcut, erau mai slabe decît cele de anul trecut. Florin Călinescu a organizat cel mai trist revelion, era prin ’94, la proaspătul PRO TV, dar la care s-a uitat o țară întreagă, curioasă. Cine avea să cîștige cele 100 de milioane?
Ciudat. Timpul trece, salata de bœuf rămîne baza, dar totul în jur se schimbă. Oare ne pun ăștia ceva în pensie?
Frumos! Daca as fi citit-o prin 2-3 ianuarie, ma lovea melancolia
„Catavencii” rămân lideri incontestabili ai revistelor de umor inteligent!
Cel mai trist revelion a fost in ’95-96 nu prin ’94..
Revelionul lui Călinescu, cu mânuţele alea două, a fost în ’95, maestre!