Partidul Național Liberal a încetat, se pare, de multă vreme să mai fie un partid, încercând să intre pe nișa glumelor colective. Bune sau proaste (despre glume vorbim acum), asta depinde de gustul fiecăruia. În definitiv, pe o piață plină, care are de toate pentru orice nivel al IQ-ului, PNL își poate găsi cu ușurință locul. Oricum, însă, trebuie să muncești mult, să dai totul și să te chinui ani de zile pentru a transforma un partid istoric în gluma care e PNL azi. Iar partidul moștenit de actualii deținători de la Brătieni a transpirat cu tenacitate în ultimii 26 de ani pentru a-și atinge obiectivul.
Cea mai mare problemă a PNL a părut a fi, încă din 1990, găsirea candidaților potriviți și, eventual, găsirea lor în rândurile partidului. Nu vorbim despre candidatura lui Radu Câmpeanu la prezidențialele din 1990. Privind în urmă cu ochi reci și oleacă mai formați, am putea spune că acea candidatură a fost cam nepotrivită, inspirată mai mult de speranță decât de cunoașterea realității. Dar pe vremea aceea politica românească era prea puțin bazată pe analize aprofundate, sondaje și studii de piață, ci primau sentimentele, senzațiile și visele. Chiar dacă Radu Câmpeanu era oarecum cunoscător în ale democrației, fie și prin simpla sa expunere la fenomen, în străinătate, timp de patruzeci și ceva de ani, poporul român nu era dispus să accepte un om întors recent în țară, care nu suferise alături de el la cozi, la munci agricole, la mitinguri de proslăvire a conducătorului. Am putea spune că Radu Câmpeanu a fost primul candidat PNL negăsit sau prost găsit, dar am fi prea cruzi și ne-am nega trecutul recent. Totuși, bâta totală-n baltă a fost dată în 1992, când PNL l-a propus drept candidat la prezidențiale pe Regele Mihai.
În timp, partidul s-a mai deșteptat, ba chiar a ajuns, încet-încet, să aibă candidați proprii: Stolojan în 2000, Antonescu în 2009 și cam atât. Iohannis, în 2014, n-a fost chiar candidatul PNL. A fost împrumutat de la FDGR și au uitat să-l dea înapoi.
Prin 2012, când împingeau la deal marele USL, cei din PNL au mers iar cu basca în mână după oameni noi în politică. I-au luat pe Daniel Barbu, Sorin Ilieșiu, Sorin Roșca Stănescu și mulți alții. Ar fi vrut să-l ia, de exemplu, și pe Rareș Bogdan, dar acesta încă nu-și terminase misiunea ca megastar intergalactic, deci nu putea să se irosească în Parlament. Au trecut de atunci patru ani, partidul s-a mai primenit, Antonescu a dispărut complet pe la Bruxelles, Barbu, Ilieșiu și Stănescu nu mai sunt membri, iar PNL s-a trezit iar fără catindați. În primăvară n-aveau om pentru Primăria Bucureștiului. Așa că s-au afișat cu Bușoi, au fluturat flamura verde-roșie a neolegionarismului securistic și au eșuat în Predoiu și în subsolul alegerilor. Nasol moment. Dar să ne mobilizăm, și-or fi zis liberalii corciți cu pedeliști, căci vin alegerile generale, trebuie să înfrângem. Îhî. Și au înfrânt, deja. Când Alina Gorghiu a vehiculat numele Denisei Rifai și al Simonei Gherghe pe post de posibili candidați pentru Parlament, PNL s-a înscris definitiv în liga mare a glumeților totali. Parcă văd biroul Alinei Gorghiu plin de fum, cu mocheta plină de seringi folosite și pahare goale, și parcă aud boxele duduind în buclă “Acele tale…”. Altfel nu-mi explic. Numai niște oameni sub profunda influență a substanțelor halucinogene sau, la limită, doar a alcoolului ar putea face astfel de propuneri.
Nu, nu e neapărat greșit ca un jurnalist, la un moment dat, să-și schimbe meseria și să se transforme în politician. E ca și cum s-ar apuca de orice altceva, de la PR sau publicitate la cârciumărie. Greșit e ca un jurnalist să combine politica sau consultanța/publicitatea pentru politicieni cu meseria sa. Asta se practică pe scară destul de largă, dar nu, nu e OK. Schimbarea meseriei, însă, nu e deloc blamabilă.
Atunci de ce ne-am cruci la auzul numelor Rifai sau Gherghe pe listele PNL? Păi, pentru că nu e vorba despre jurnaliști, nu e vorba despre schimbarea vreunei meserii. Singura meserie a acestor personaje este aceea de a apărea pe ecran, în locul unor persoane care chiar se pricep la treaba asta. Că fac sau nu rating, că au sau nu notorietate e irelevant. Neavând în cap nimic altceva decât modă, sandale de 5.000 de lei și mondenități, Rifai sau Gherghe nu sunt vreo valoare adăugată pentru nici un partid. Cum n-a fost nici Roșca Stănescu, cum nu e nici Turcescu, cum n-ar fi nici Căutiș sau cum îi mai cheamă pe toți ăștia care sunt, au fost și vor fi orice altceva, numai jurnaliști adevărați nu.
Deși e greu de înțeles de ce Alina Gorghiu ar alege astfel de oameni pentru a-i prezenta în fața electoratului, alegerea spune multe despre emisiunile favorite ale președintei mai nou unice a PNL. Când ești șeful celui de-al doilea partid ca mărime din România și ai timp de pierdut la Acces direct, e clar că nu vezi țara decât ca pe-o imensă fustă ale cărei poale ți le vei ridica în cap imediat după alegeri, ca să-i arăți electoratului doctrina.
Gorghiu nu le propune electoratului pe cele doua fufe pentru ca ar da greutate partidului, ci pur si simplu pentru ca au notorietate. A auzit lumea de ele de la televizor, mai ales cei ce casca gura la mizeriile lor de talk show-uri. Si pe acest considerent e posibil sa aduca voturi. Cam asa s-a intamplat de a ajuns madam Firea mare primarita a capitalei. A auzit lumea de ea, a vazut-o pe sticla, inseamna ca e dintre noi si pentru noi, nu conteaza cat de inteligenta, cat de priceputa sau cat de bine intentionata este. Si asta spune foarte multe despre clasa noastra politica si, ce e mai trist, foarte multe despre electorat.