Home / Reportaj / Robinetul cu memorii

Robinetul cu memorii

Zoom

Săptămâna trecută, vădind un umor pe care nimeni nu i-l bănuia, Emil Constantinescu, venerabilul fost președinte al României care tocmai a împlinit 77 de ani, și-a lansat o carte de memorii. Cartea este scrisă de Laura Ganea, se cheamă Prețul demnității. O istorie altfel, e scoasă de editura RAO și costă 40 de lei. Atât știm, în momentul acesta, despre carte, noi, cei care n-am citit-o. Nu, de fapt, mai știm ceva: un fragment difuzat public, pentru a promova lansarea de la Gaudeamus, un fragment care a îngălbenit ecranele televizoareleor joi, 17 noiembrie, taman la timp ca să mai trimită lumea la taraba cu autografe de la personajul principal.

„La 18:30 este convocat CSAȚ

unde se va discuta despre instituirea stării de urgență. Raportul SRI conține și transcrierea unei conversații telefonice dintre Dan Iosif și Ion Iliescu:

Dan Iosif: Domnule președinte, lunetistul tocmit pentru Emil Constantinescu va acționa când minerii vor ajunge la București. (Vorbim despre mineriada din 1999).

Ion Iliescu: Dane, să nu faci o asemenea prostie!”

Acesta este fragmentul din carte difuzat cu generozitate către toată presa, aceasta este marea dezvăluire de care, de exemplu, un membru al CSAȚ din acea vreme, Cătălin Harnagea, fost șef al SIE, nu-și amintește nimic. Dar nu contează că nu-și amintește Harnagea. Emil Constantinescu are, probabil, dovezi care să-i susțină afirmațiile, căci îl știm un om demn, drept, care n-ar înșira gogoși doar pentru a ieși în evidență. Chiar dacă în fragment nu sunt trecute și datele, rotim și noi robinetul cu memorii, crescând debitul și adăugând la șuvoi o altă întâmplare din acele zile de glorie…

E 16 februarie 1999.

După mineriada din ianuarie, același an, care a rușinat Jandarmeria și l-a înscris pe lista strategilor fricoși și rușinoși pe generalul Lupu, minerii au rumegat în liniște, o vreme, promisiunile păcii de la Cozia. Dar motivul real al mineriadelor, condamnarea la închisoare a lui Miron Cozma, n-a dispărut. Luceafărul Huilei, stăpânul absolut al Văii Jiului și al viitorului general și vicepremier Oprea, trebuie să plătească pentru mineriada din 1991. Așa a zis Justiția. Miron Cozma nu e de acord. Își împachetează nemulțumirea într-un discurs legat de închiderea minelor, de viața mizeră a minerilor disponibilizați și de distrugerea industriei care-l făcuse o forță. 2.500 de mineri îl ascultă, îl cred și sunt gata să-l urmeze. Se anunță plecarea spre București. Oamenii se strâng în Petroșani, autobuzele sunt pregătite, Bucureștiul se pregătește de invazie.

În redacția noastră cineva

a deschis butoiul cu adrenalină. Florin Iaru vrea să ne înarmăm cu ce ne-o cădea în mâini și să rezistăm eroic. Pe un flip-chart din sala de ședințe se scriu, cu un marker albastru, sloganuri mobilizatoare. Și cam licențioase, ca și desenele care le însoțesc. Nu ne simțim foarte viteji decât de la distanță. Corespondentul nostru la mineriada din ianuarie ne-a făcut de râs. În timp ce alți jurnaliști au mers alături de mineri din Petroșani până la Râmnicu Vâlcea, trecând printre jandarmi, înghițind gaze lacrimogene și, uneori, bâte pe spinare, dar păstrând întreaga țară în priză, live, Eugen a fugit din hotel la primele urlete ale gloatei. În Petroșani. Și, în grabă, a mai și uitat să plătească. Dar nu suntem toți reporteri de război, nici chiar atunci când vrem să ne învingem fricile.

Totuși, momentul acela trist

pentru redacție se cere șters printr-o faptă de eroism infantil. Dacia Break vișinie și hodorogită a redacției e disponibilă. Benzină e, ceva bani sunt la secretariat. Doi oameni se urcă în mașină, cu gândul de a urmări la fața locului evenimentele și, măcar de data asta, de-a nu mai da bir cu fugiții.

La scurt timp după ieșirea de pe autostrada București-Pitești sună telefonul. “Am înțeles că ai plecat spre mineriadă…” “Da.” “N-ai plecat de multă vreme, nu?” “Nu.” “Întoarce-te. Tocmai s-a terminat CSAȚ și s-a decretat stare de urgență. De data asta e groasă. O să iasă armata din cazărmi. Drumurile spre București vor fi blocate cu tancuri. Deja autostrada e blocată.” “Nu e. Tocmai am ieșit de pe autostradă. Mergem spre Craiova și după aia spre Petroșani. Nu mă întorc.” “Of… Măcar ai grijă, nu te băga în aglomerație. E nasol. Ți-am zis, tocmai am ieșit din CSAȚ. Președintele e furibund. Vrea să termine cu ăștia acum. Și nu e muniție de manevră. Ai grijă. Dacă e ceva, să mă suni, indiferent de oră.” “Îhî.”

Dacia Break vișinie a redacției

oprește înaintea podului care traversează Oltul, la intrarea în Slatina. Podul e blocat cu blocuri de beton, în spatele cărora așteaptă jandarmii. Cumva am nimerit pe partea din care ar trebui să vină minerii. Și suntem prima mașină de presă. Ba nu, mai sunt două mașini de teren, Isuzu Trooper. Câțiva bărbați au coborât din mașini și fumează. Ne apropiem de ei, fumăm împreună în tăcere. În tăcere noi. Ei sunt ceva mai guralivi. Și nu, nu sunt jurnaliști. Sunt de la SRI, de la antitero. Au fost transferați chiar în noaptea aia la Interne, ca să poată opera arestări. Povestesc asta cu nonșalanță, luându-ne martori, de parcă am fi colegi. E un moment delicat. Întreb, așa, într-o doară, de la ce ziare sau de la ce televiziuni sunt. “Ăăăă, voi doi sunteți de la presă? Ăăă…” Poate că hainele noastre, negre și simple, însoțite de căciuli la fel, sunt prea asemănătoare cu ale lor. Poate sunt prea surescitați ca să-și dea seama că suntem doi intruși. Poate erau prea preocupați să învețe mutrele liderilor minerilor, după pozele pe care le avea fiecare. Ne e milă. Nu ne-am infiltrat, s-a întâmplat, pur și simplu. Îi asigurăm că nu i-am văzut, nu știm cine sunt, n-am auzit ce-au spus. Stațiile lor încep să scoată zgomote. Ne împărtășesc și nouă noutățile: minerii nu mai vin pe-aici. Coboară spre Caracal și încearcă să vină pe malul Dunării spre București.

Plecăm și noi.

Am pleca, de fapt. Dar podul e în continuare blocat. Traversăm Oltul ceva mai încolo și ne trezim într-o Slatină neluminată, fără marcaje, fără să ne dăm seama încotro e Caracalul. Da’ cică știe Alex. Că a copilărit pe-acolo, oarecum. Îl cred. Urmez indicațiile. Nimerim într-o fundătură. Clar nu e drumul spre Caracal. Întorc. În spatele nostru, în mod ciudat, câteva mașini mari de-ale Jandarmeriei, pline. Și o Dacie albă. Neimportant, căutăm drumul.

Ne oprim iar într-o fundătură. În spate, aceeași Dacie albă, urmată de aceleași mașini care transportă trupele Jandarmeriei. Opresc în dreptul Daciei. Cobor și mă duc spre ușa din spate, unde-s grașii cu epoleți plini. Mă prezint. Stau de vorbă cu un colonel. Îl întreb de ce se țin după noi. “Am văzut că sunteți de la presă și ne-am gândit că știți drumul spre Caracal.” “Nu-l știm, după cum se vede. Dar ditamai Jandarmeria nu știe atâta lucru?” “Nu suntem de pe-aici…” Mda.

Rugămintea de a nu se mai ține după noi e inutilă. Aparent, încrederea Jandarmeriei în presă e imensă în 1999. Mai mare decât încrederea în propriile forțe.

Noi mai rătăcim drumul de două ori. Jandarmii sunt în continuare după noi. Îi pierdem, până la urmă, căci o luăm pe o ulicioară pe care dubele jandarmilor nu încap.

Ajungem la Caracal,

dar nici urmă de mineri. Sunt încă la Craiova. Îi prindem acolo, chiar înainte de a se urca în autobuze. Îi lăsăm, politicoși, să o ia înainte. Facem ce facem și greșim iar drumul. Până la urmă ajungem iar în Caracal. Minerii au trecut în goană, spre Stoenești. Unde s-au și oprit. Pe podul de pe drumul care traversează Stoeneștiul sunt două tanchete cu mitraliere care-mi par imense, îndreptate spre autobuzele minerilor. Cele 50 de autobuze n-au loc să întoarcă. Din curțile de lângă drum ies zece băieți îmbrăcați în haine negre, simple, cu căciulile transformate în cagule. Se duc la fiecare autobuz în parte și-l scot din funcțiune, meșterind ceva la motor. Apoi pleacă după băieții din pozele pe care le au în buzunarele de la piept.

Minerii se împrăștie speriați. Deasupra zboară niște elicoptere mari ale Armatei și Poliției. Stoeneștiul e plin de gaze lacrimogene, dar minerii nu de asta plâng. Și-au luat-o. În principal, de la două tanchete și zece tipi ciudați.

În sfârșit, ajung niște dube cu jandarmi. Povestea e cam gata, dar un colonel gras coboară dintr-o Dacie albă și-și dirijează coregrafic trupele. Se realizează, iată, “încercuirea de la Stoenești”, care va fi atribuită geniului strategic al proaspătului ministru de Interne, Dudu Ionescu.

Un zvon se răspândește prin Stoenești: Cozma a fost arestat. Nu confirmă nimeni. Ba da. Două Isuzu Trooper ies din sat, spre București. Și-au îndeplinit misiunea, deci. Cozma e arestat. Un salut discret se schițează dintr-un Isuzu spre Dacia Break vișinie. Și un deget se duce rugător spre buze, însoțit de o privire rugătoare…

Cam așa a fost,

domnule Emil Constantinescu, a doua zi dimineață după ce ați citit stenograma aia de la SRI. Acum, la 18 ani distanță, puteți să-i mulțumiți lui Alexandru Vărzaru pentru că a dat indicații greșite de traseu în Slatina, târând jandarmii după noi și ajutându-i să realizeze încercuirea de la Stoenești. Astfel, minerii n-au mai ajuns la București, iar lunetistul real sau imaginar al lui Dan Iosif n-a mai apucat să tragă.

În caz că vă interesa ceva istorie.

(800 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Daca e adevarat, daca Varzaru confirma, asta e tare de tot, PAH-ule. Hai, ca o asa veste merita…bauta! Dau de baut cand te prind.

  2. Nu prea înțeleg cum e cu podul peste Olt de la intrarea în Slatina dinspre București? ??

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.