Pe cît era de cumsecade cu studenții – le dădea tuturor 10 la oral, chiar și celor care nu știau să spună decît cum îi cheamă –, pe atît de necruțător putea fi Alexandru Piru cu criticii și cu scriitorii consacrați. În privința notelor, criticul urma exemplul lui G. Călinescu, al cărui asistent fusese. Piru avea o figură de antropoid blajin.
Prin anii ’80, cîteva tinere poete susțineau despre el că era de o galanterie irezistibilă și că putea fi inepuizabil într-o anumită privință. Acea privință! Totdeauna elegant îmbrăcat – costum de comandă, cămașă albă cu butoni și cravată aleasă cu gust, ceea ce sporea contrastul cu fața lui, care-i dădea dreptate lui Darwin –, Piru avea masa lui la Capșa. Acolo lua cina. Îl servea un bătrîn chelner supraviețuitor din alte vremuri.
Profesorul îl tutuia cu respectul datorat unei relicve, iar chelnerul îi spunea ultimele noutăți din lumea literară pe care le auzea de la clienții scriitori ai restaurantului. Așa că Piru era mai totdeauna la curent și cu bîrfele, și cu planurile clasicilor în viață care frecventau Capșa. Îi plăcea să fie înconjurat de femei frumoase, slăbiciune pe care studentele i-o cunoșteau. Căministele care n-aveau cartelă la cantină își luau cu ele cîte un coleg mai silitor și apăreau în desant la Capșa, la ora cînd trebuia să apară domnul Piru.
Fetele îl zgîndăreau să le povestească despre G. Călinescu și să le spună ce părere avea despre autorii de succes ai momentului. Piru se prindea că interesul studentelor sale era legat mai mult de nota de plată decît de amintirile și de judecățile lui critice, dar le seminariza cu plăcere. Despre Călinescu, maestrul său, nu vorbea niciodată de rău. În schimb, îi forfeca pe criticii în viață, chiar și pe cei care îi erau colegi de catedră. Știa, fără să-i pese, că răutățile pe care le spunea despre ei vor ajunge la urechile lor, la fel cum nu-i păsa de criticile orale „invidioase” ale tinerilor critici universitari, care ajungeau la el prin intermediul studentelor. Căministele îi știau repertoriul, încît atunci cînd Piru își termina poveștile cu G. Călinescu, îl întrebau de părere avea despre celebritățile literare ale zilei, dar mai ales despre studenția lui Adrian Păunescu. Pe atunci poetul era în grațiile Puterii. Asta nu-l împiedica pe Piru să spună despre el, ca și cum și-ar fi adus brusc aminte: „Cine, ăla mare și gras care stătea în banca întîi și punea întrebări «tămpite»?”. „Păunescu, dom’ profesor?!!!” „Da, dragă, nu m-a lăsat memoria, așa-l cheamă, Păunescu!”
