Home / Scriitori / Sindromul proprietarilor duși cu vorba

Sindromul proprietarilor duși cu vorba

Zoom

Cînd vine primăvara, îmi aduc aminte de Mihai Pascu, fostul secretar tehnic al României literare și mîna dreaptă a lui Roger Câmpeanu. După plecarea lui Roger, Pascu a devenit secretarul general de redacție al revistei. Cei mai vechi la România literarăîi spuneau Masto. Era înalt și solid; altminteri, personificarea cumsecădeniei.

Făcuse Istoria și știa multă carte. Avea însă și o memorie sigură în care, de cînd Pascu lucra la România literară, se prinseseră, ca într-o uriașă testea de ace,zilele de naștere ale scriitorilor și anii în care apăruseră cărți care însemnau cevaîn literatura autohtonă. Masto împărțea biroul cu Ștefan Agopian, care îi zicea „coane Pascu”. Pentru mine era,la început,„domnule Pascu”. Într-un tîrziu a devenit „Mihai”. Niciodată nu i-am spus Masto, fiindcă nu deveniserăm atît de apropiați, cum era cu cei vechi, dar și pentru că nu-mi plăcea porecla asta. Bine educat și politicos,Mihai Pascu provenea dintr-o ilustră familie din Craiova care avusese case cu pretenții, dar și cu o înfățișare acătării, care fuseseră naționalizate una cîte una. Prudent, Pascu n-a suflat o vorbă,pînă în 1990, despre proprietățile imobiliare pierdute ale familiei sale. Vorba pe care o tot spunea era „cu frica lui Dumnezeu”,la care adăuga ce avea de spus. Cînd însă au început retrocedările, a cerut casele înapoi, la tribunal. Erau vreo patru sau cinci, în buricul Craiovei sau pe aproape.

Procesele astea durau ani în șir, dacă n-aveai pile locale, și cum Pascu n-avea și îi lipseau și banii să plătească avocații, găsise pe cineva cu care făcuse un fel de contract, că dacă îi cîștigă toate casele,pe una dintre ele i-o donează. Mi se părea cam mult, dar bietul Pascu mi-a explicat că ăsta i se părea singurul mijloc pentru a fi sigur de loialitatea avocatului și pentru a-l face să-l reprezinte la tribunal fără să-l plătească. În convorbirile noastre telefonice, îl întrebam pe Mihai cum îi mai mergea cu retrocedările. Pascu, oricît era el de optimist, începuse să creadă că n-avea să recapete prea curînd casele familiei.

Era sărac și începuse să i se acrească de Justiția locală, pe care o bănuia de conivență cu cei care puseseră ochii pe acele imobile, pentru a le cîștiga pe mai nimic în calitate de cumpărători „de bună credință”. Și omul ăsta aproape uriaș se îmbolnăvește de ceva, o boală care-l face în scurt timp să se topească pe picioare. Știrea că era pe punctul să cîștige una dintre casele familiei l-a făcut să-și recapete ceva din energia de altădată, dar n-a fost suficientă pentru a-l ajuta să se vindece. Și nici ca să supraviețuiască. Mihai Pascu n-a fost singurul care n-a rezistat în acest război de poziții cu Justiția din acei ani, război care cred că a provocat sindromul proprietarilor de care Justiția și-a bătut joc, otrăvindu-le viața.Sau,cum zicea Mihai: „Cu frica lui Dumnezeu, dar ne mănîncă fripți ticăloșii ăștia”.

(1387 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.