Soarele și tenisul…

Treceam ieri pe lângă un teren de tenis și-am văzut un părinte – tată, nu preot – care lătra de pe margine la fii-su să dea mai cu viață. Era încleștat cu ghearele pe gardul de sârmă și-l hâțâna ca Sarah Connor în T2 — ăsta-i un film, nu un club. Și, cumva, cred că m-a hipnotizat mișcarea gardului sau ceva, că mi-am adus aminte de propria-mi experiență, de pe vremea când jucam io tenis, într-o după-amiază, prin spate pe la Dinamo, într-un turneu cu un nume pe care nu-l voi uita niciodată — Cupa de Vis. Tot cam așa era și tata, încolăcit pe-o balustradă, și tot cam aceleași gânduri nutrea. Doar că al meu nu le icnea. Își păstra cumpătul și-mi împărtășea remarcile și mâhnirile doar după înfrângere – că cică de ce nu sunt mai rău pe teren, că el vrea un câine, un războinic, un animal, nu un papagal care râde când n-ajunge la minge. Papagalul, vezi, Doamne, io. Și că nu înțelege de ce nu sunt mai ambițios, că vrea să mă vadă cum mă zbat, cum trăiesc fiecare punct, cum mă consum, cum vreau să câștig. Zicea să fiu conectat la joc, să se vadă în ochii mei răutatea și dorința de victorie, să rup – că vrea o fiară pe teren. Aveam 8 ani.