Unii fani ai acestei rubrici mi-au trimis mesaje pe rețelele de socializare (cum se spune acum). Iată un fragment dintr-o astfel de epistolă amoroasă, primită de la un aficionado: „Îți bați joc de rubrică! Bagi toate pârțurile de cazări banale, unde se duc toți proștii, da’ nimic de mare înălțime! Ehe, pe vremea lui Grig Bute ș…ț, să te dea ăștia dracu’ afară!”. Mi-au dat lacrimile. Vreți mare înălțime? Vă dau mare înălțime. 3.700 de metri, în Anzi, e bine? Bine, n-am fost eu, a fost o ea (s-o numim „Sursa Q”), dar nu omul contează, altitudinea contează. So:
„Trebuie să îți povestesc multe și mult timp ca să reușesc să zugrăvesc întreaga atmosferă exterioară, cât pot eu de obiectiv, dar și mai multe ore și pagini ca să-ți dai seama de „atmosfera” din interiorul meu… așa c-am să încep foarte impulsiv, într-un stil total insensibil la minunile naturii. Așadar, ne-am riscat viața în cel mai nesigur mijloc de transport (avionul bolivian, zis „avionul de hârtie”), despre care, firește, nu am fost informați, de ce am fi fost…? Doar nu-și pierdea viața decât un mic grup eterogen, cu câte unul-doi cetățeni din câteva țări ale lumii… deci pentru statistica cu morți în accidente aviatice din Bolivia n-ar fi însemnat nimic!
Mă rog, am aterizat fericiți în urâtul, micul și insignifiantul orășel uitat de Dumnezeu, pre numele lui Uyuni: două străzi care pe alocuri se intersectau… jeg, praf și iar jeg peste tot, oameni urâți și murdari, frig cât cuprinde… Tonito, un hotel curat, frumos și foarte friguros, al cărui patron era, este și va fi un american mare și alb și simpatic, căsătorit, din nu știu ce ghinion, cu o boliviancă mică, neagră, bătrână și urâtă… mă rog (urlă rasismul în mine). Mâncarea a fost f.f.f. bună, fără glumă! Pe cuvânt! Gătită după rețetele americanului și cu aportul lui semnificativ. Atmosfera ar fi fost spre OK, poate chiar mișto, dar a fost stricată în momentul în care toată lumea a decis să se ridice de la masa de seară și să se retragă pentru nu știu ce motiv în dormitoarele alea reci-reci… brrr! Până s-a făcut cald în cameră, era deja ora trei sau patru dimineața, ora de sculare fiind 5,30 fix, iar apă caldă… ioc! La zero grade ne-am spălat cu apă de vreo cinci sau șase grade Celsius.
A doua zi, dis-de-dimineață, cum nu îmi place mie în nici o împrejurare, la munte sau la mare, ne-am sculat, ne-am luat inima în dinți să ne spălăm, să ne îmbrăcăm gros și să pornim la drum fără a bea măcar o cafea. Așa începe coșmarul numit Altiplano.”
(va urma)
