Home / Ghidul călătoriilor de iarnă / Torino, pămînt românesc

Torino, pămînt românesc

Zoom

În octombrie 2007, primarul orașului Torino, Sergio Chiamparino, acorda un interviu civilizat unui reporter de la Cotidianul. Prima întrebare: „Vă creează probleme românii din Torino?“. Răspuns: „În orașul meu sînt 35.000 de români. O minoritate dintre ei ne fac probleme – cu droguri, prostituție, exploatare de minori. Infracțiuni minore, dacă judecăm după tipul de criminalitate, dar majore din punctul de vedere al efectului pe care-l au asupra comunității“.

Vi se pare c-am început cu stîngul?

Și mie. Să vă spun de ce. Ne-am întors recent din Torino cu sentimente dintre cele mai pozitive și, din momentul în care am pus piciorul pe Aeroportul „Henri Coandă“, cu o stare de nervozitate vinovată. Aflasem dintr-o sursă credibilă – o compatrioată stabilită de vreo 20 de ani în peninsulă, care lucrează ca avocat, de preferință pentru italieni – că acum sînt peste 100.000 de români în Torino. Urmează adevărata știre: populația totală a orașului nu depășește un milion de oameni.

Cică densitatea e de 6.992,3 locuitori pe km2 (grazie, Wikipedia!), ceva mai mică decît cea a Bucureștiului. Explicabil, dacă iei în considerare enormele spații verzi de pe colinele din Gran Madre. Dar un locuitor din zece e român, deci densitatea problemelor crește. Și doar unul e Sergiu Suciu, mijlocașul lui AC Torino și internațional de tineret în timpul liber. Restul face ce poate. Gheorghe Daniel Cim­poeșu, de pildă, în vîrstă de 22 de ani, se îndeletnicea cu o bere cînd a fost realmente scurtat cu o sabie ninja, de un compatriot de 17 ani. Se petrecea cu două săptămîni înainte să ajungem noi la Torino. Astfel de știri ni se întîmplă des, de cîte ori mergem în Italia. Înclin să cred, totuși, că nu există o legătură, ci doar o fatalitate tipic românească. 

Cu doamna avocat ne-am întîlnit într-un băruleț demn de renumele designului italian, situat într-o zonă plăcut rezidențială a orașului. Îl recomand călduros (Bianco, Piazza Vittorio Emanuele 21), întrucît aici am aflat că torinezii din serviciile publice  nu obișnuiesc să ia șpagă, de vreme ce clienții s-au obișnuit să nu dea. De reținut: pînă-n ora 22, un Mojito clasic costă 6,50 euro. De banii ăștia, bei exact ce cumperi și mănînci gratis cîte gustări îți permite bunul-simț. De fumat, se fumează doar afară. Toamna tîrziu, la ora închiderii, e cam frig pentru gustul meu. Am înțeles că, dacă vrei să te lași, e mai bine să vii în decembrie.

100.000?!, zic. Și unde sînt? îmi exprim, elegant, scepticismul, întrucît, în 30 de minute de mers pe jos, printre varii statui, palate, clădiri cu mare ștaif istoric și tot soiul de personaje limitrofe ideii de artă, nu auzisem o boabă de română. Iar așa ceva nu ți se-ntîmplă în Roma decît la două noaptea și doar dacă insiști să dai 20 de ture hotelului. „Nu aici“, răspunde doamna avocat. „În cartiere. Nu vreți să mergeți acolo. Sînt suficiente lucruri de văzut aici, în centru.“

Aflăm că zona Porta Nuova (aka Gara Centrală), unde se află hotelul nostru, Best Western Luxor, nu e dintre cele mai civilizate opțiuni în domeniu (îi dăm ulterior dreptate: în cameră nu funcționează wireless-ul, iar cafeaua de la micul dejun e o pișoarcă sinistră, care ar băga în comă orice degustător profesionist de espresso). Și că e bine să stăm departe de cartierul San Salvario, de zonele Parco Valentino și Porta Palazzo, de fauna balcanică din Barriera di Milano, mai ales de Via Chivasso, unde se taie românii între ei. Și albanezii tot așa, cu simpla deosebire că le mai pică-n șiș și cîte-un grec răzleț, care nu scoate portofelul la prima somație interjecțională. 

Concluzia e că Torino e un oraș superb, pe care-l strică ocazional veneticii, dacă insiști să-l vizitezi in extenso, din bornă-n bornă. În zilele care au urmat, ne-am convins că e adevărat ce se spune despre centrul orașului și despre italienii din nord (bogați, aristocrați, snobi, naționaliști) care-l populează. Și care se uită la țăranii din sud ca la o specie încă neomologată de primate, care abia coborau din pomii fructiferi cînd Juventus cîștiga primul campionat. La românii de la periferie se uită urît din principiu, antecedentele comunității lucrînd în defavoarea majorității. În general, o fac în La Stampa (cel mai influent cotidian din Italia, deținut de Grupul Fiat, cu sediul în Torino).

    

În noiembrie 2010, un cititor al ziarului se arăta șocat, într-o scrisoare publicată imediat în suplimentul Lo Specchio dei Tempi, de faptul că, ducîndu-se să viziteze Palatul Regal, fostă reședință a Casei de Savoia, o româncă i-a servit drept ghid. În semn de protest față de casa cu pricina și de politizarea excesivă a clasei muncitoare, am scos de pe lista de priorități palatul cu pricina, optînd pentru cîteva ore mai productive, petrecute în Muzeul Național al Cine­ma­tografiei. Unde ne vorbeau, din zeci de ecrane dispuse frumos, pe vreo cinci niveluri, niște mari actori americani. Era luna Robert Altman. Muzeul e găzduit, di granda, de Mole Antonelliana, o clădire paranoic de impozantă, destinată a fi cea mai mare sinagogă din Italia, într-o perioadă de maxime investiții imobiliare, cînd Torino era capitala Regatului Italiei (poziție pe care a ocupat-o patru ani, începînd cu 1861). Odată terminată, peste 26 de ani, clădirea a devenit landmark-ul orașului și, din cîte-am înțeles, cel mai înalt muzeu din lume. Evident, poți urca pînă la vreo sută și ceva de metri cu liftul, de unde orașul se vede ca-n palmă, pînă-n coama dealurilor de peste rîul Po. Ai totul la picioare: Basilica di Superga, Via Garibaldi, Palazzo Madama, Quadrilatero Romano, Museo dell’Automobile, Parco del Valentino, Borgo Medievale. Îți ia trei-patru zile să le vezi pe toate pe îndelete, la pas.

Ca să vezi Giulgiul din Torino, păstrat la Duomo di Torino (Catedrala Sfîntul Ioan Botezătorul), îți ia zece ani. Ultima oară a fost expus publicului în 2010, timp de 43 de zile. Penultima oară – în 2000. Nu cred că merită așteptarea, mai ales în condițiile în care cardinalul de Torino, Severino Poletto, a precizat că „Biserica nu are competența specifică pentru a se pronunța asupra autenticității Giulgiului“. E adevărat, însă, că în zece ani se pot face multe în Torino, în ciuda crizei industriei constructoare de mașini, care a zdruncinat orașul. Esențial e să-ți iei o casă în Gran Madre și un job din care să-ți mai permiți una, de vacanță, în Toscana. E timpul să le-arătăm torinezilor că avem și noi oameni de calitate, care știu să se-mbrace, să trăiască și să citească dimineața în La Stampa despre isprăvile sîngeroase ale unei minorități insignifiante.

(236 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.