Home / Destinaţie / Turul comunist al Varșoviei sau Dacă doriți să revedeți…

Turul comunist al Varșoviei sau Dacă doriți să revedeți…

Zoom

Regret că trebuie să fac pe sfătosul, ca un boșorog pârât care-și începe vorba cu „Pe vremea mea…”; dar altfel nu se înțelege titlul. Adică nu se înțelege dacă ești născut după ’89, deși n-ai nicio vină pentru asta (și nici vreun merit, să fie clar!): „Dacă doriți să revedeți” era o emisiune de reluare a programului TV de revelion. Nu a întregului program, doar a unor părți, considerate de cenzură ca indicate pentru mahmureală. Păi de câte ori nu l-am văzut eu pe taică-meu înșurubat în fotoliu, sugând un castravete murat sau o foaie de varză acră, pe 1 ianuarie, icnind la „revederea” scheciurilor cu Puiu Călinescu și Horia Căciulescu! Icnetele alea ar fi vrut să fie râsete, dar, din motive tehnice…

Ei bine, eu am dorit să „revăd”, așa că, odată ajuns în Polonia, mi-am cumpărat o excursie la turul comunist al Varșoviei. Da, văd, „mi-am cumpărat o excursie” sună penibil, dar cum să-i zic altfel?! Mai bine zic altceva, mai util: pentru amatori, rezervarea se face la http://adventurewarsaw.pl/en/o-nas/, și teoria lor e că toți ghizii sunt la fel de meseriași. Mă-ndoiesc, am motivele mele. Eu l-am nimerit pe Michael („The Flying Poet”) și cred c-am avut noroc, pe principiul „Berzei chioare îi face Dumnezeu cuib”.

La ora stabilită și la locul stabilit s-a prezentat o dubiță obosită, vopsită verde-praz și complet goală de pasageri; la volan, Michael, poetul. Nu m-a lăsat să mă urc în dreapta lui, m-a pus să stau în spate, pe una din banchetele jupuite de vinilin, și-a pornit nebunește prin traficul varșovian, timp în care gurița nu-i tăcea o clipă: o cumpărase la o licitație a fostei SB (Służba Bezpieczeństwa, adică Securitatea poloneză), când ăia își vânduseră toate catrafusele, prin anii ’90, că-i lăsase Walesa fără pâine, dar n-a putut-o folosi decât din 2009 încoace, că nu găsea piese de schimb. Atunci s-a asociat cu alți poeți d-ăștia ca el și au încropit un mic muzeu al comunismului, undeva într-o fabrică abandonată, pe la periferie, pe care n-a venit nimeni să-l viziteze. N-aveau bani de promovare, n-aveau nimic; toți săraci ca șoarecii, toți poeți, muzeul îl făcuseră cu gioarsele găsite de fiecare p-acasă, de râsul curcilor: care un radio cu lămpi, care un pește de sticlă, care un sifon albastru cu cap de metal, care o păpușă janghinoasă care spunea „mama”, d-astea. Michael contribuise la muzeu cu dubița lui, care trebuia să joace rol de teaser, să stea, adică, parcată în fața fabricii, pe stradă, și să momească lumea spre muzeu, cu îndemnuri glumețe, scrise cu pixul pe niște foi A4, lipite cu scoci pe geamuri, pe dinăuntru, să nu le dezlipească bagabonții.

Când au văzut că tot nu vine nimeni, poeții s-au scuturat de lene, au luat o mică pauză de la scrijelitul de poezii („opere”, cum glumea însuși Michael), s-au scobit în buzunare și au făcut rost de piese de schimb pentru dubiță. Nu mai aveau și pentru mecanic, așa că ei înșiși, cu mânușițele lor de poeți, au reparat-o (Numai când mă gândesc la ce-a însemnat asta, ca umor involuntar, m-apucă gâdiliciul! Printre ei sunt și vreo câteva gagici, destul de bunuțe, poete și ele. Parcă le văd unse cu vaselină și-n albul ochilor și nu mă pot abține!).

Odată ce-au băgat dubița în producție, poeților li s-a răsucit norocul. Nu așa cum credeau ei, ci așa cum vă povestesc eu acum.

Treptat, dubița a început să se umple, pe măsură ce Michael trecea din hotel în hotel: mai întâi, o chinezoaică din Shanghai, apoi o australiancă de nu știu unde, apoi două nemțoaice, mamă și fiică, apoi o familie de americani, mă rog, cu tot cu Michael, ne strânseserăm la vreo zece oameni. Prima oprire, la Ghetoul din Varșovia. Țeapă: din ghetou n-a rămas nimic. Dar absolut nimic! În ’44 l-au ras nemții, în ’45 l-au ras rușii, iar după aia a intrat noul guvern comunist al Poloniei cu buldozerele și n-a lăsat piatră peste piatră. Curățenie mare, cum să zic, totală: Vernichtung. Ghidul nu voia să ne prostească în față, ne arăta locul unde fusese ghetoul, că altceva n-avea ce să ne-arate; nu mai era nimic de arătat. Ne-a băgat prin spatele unor blocuri, printre ghene de gunoi, să putem admira un rest de zid râios, cum sunt cu miile și pe la noi: „Uite, ăla este original, a rămas intact din 1939 și până acum!”. Așa să ai tu bine, Michaele, ca zidu’ ăla.

Următorul popas, evident, muzeul din fabrică. Aici m-am distrat copios! Cred că oricine de vârsta mea, care și-a petrecut copilăria printre obiecte produse în comunism, ar râde cu aceleași lacrimi, văzându-i pe turiștii din dubiță cum fotografiază în disperare, să aibă cu ce se lăuda acasă: „Uite, bă, ce chestii exotice am văzut eu în concediu, în Europa!”. Pick-up cu discuri de vinil. Ceas cu cuc. Cărucior de copii, d-ăla din epoca de piatră. Cântar de „Alimentara”. Colier de suluri de hârtie igienică, cenușie. Etc. Chinezoaica, mai ales, era pericol social, că mai scotea și vocalize specifice culturii ei („Iii!”, „Aaoo!”), cu care ești obișnuit din filme, dar e altceva când le auzi pe viu.

Ne-am oprit să mâncăm la o cantină perfect funcțională, dintr-un cartier muncitoresc al Varșoviei: veselă ciobită, pahare desperecheate, tacâmuri dezdoite de prea multe ori. Cartofi fierți cu salată de sfeclă roșie și pelmeni cu carne tocată. De băut, compot de prune, fără zahăr. „Polonia e o țară nordică”, explica de zor Michael, „noi n-aveam suc de portocale”. „Bine, dar copiii?”, a întrebat australianca. „Tot compot”, i-a răspuns Michael, sec, tâmpitei. Auzi la ea! Dacă n-au pâine, să mănânce cozonac, nu?!

Finalul a fost că, după ce ne-a mai plimbat și prin zona Praga Południe (sărăcie, infracționalitate, oameni ai străzii etc.), ghidul a început să ne debarce pe fiecare de unde ne luase. Întâmplarea a făcut ca pe mine să mă lase ultimul. M-a întrebat de unde sunt și apoi m-a privit lung: „Ți-ai bătut joc de mine. Dar nu-mi pare rău, ție pot să-ți spun. Nu cu Turul Comunist avem noi succes. În afară de tine și de chinezoaică, toți ăștia de azi sunt membri ai diasporei evreiești, vin pentru Ghetou, nu pentru comunism. Și așa-i de fiecare dată. Pe nimeni nu interesează comunismul, dracu’ să-l ia. Ghetoul ne-a scos din foame și ne-a pus afacerea pe roate… cu ideea noastră de la-nceput, rămâneam săraci. Poeți!”.

(214 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

  1. Totul în viatā e la derutā, sau mā rog, aproape tot. Ipocrizie si minciunā la greu, noi sā fim sānātosi sā le înghitim pe toate.

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.