Un București mai mic și mai gol

La numai 140 de kilometri și două zile de mers cu mașina (dus-întors) de București se află un alt București, ceva mai mic, atunci când e populat. Este orașul pentru care cei mai pricepuți la transporturi dintre bucureșteni cer imperios autostradă până la Brașov. Este orașul care dă pe-afară din când în când, mai ales iarna și de sărbătorile legale. Este orașul în care din octombrie nu prea mai găsești locuri de cazare pentru petrecerile de revelion. E orașul care s-a curățat frumos în ultimii zece ani, începând să arate a stațiune montană, cel puțin pe strada principală. Căci, oricum, acolo-și petrec cea mai mare parte a vremii, în sezon, turiștii. Blocați în traficul de pe Valea Prahovei.

Sinaia se cheamă

acest oraș de munte, în care, cu multă vreme în urmă, Carol I al României a ales să-și construiască un castel.

„Așa era, băi, pe vremea aia. Uite, și cu castelul. A venit ăsta, regele, și a zis: «Să-mi faceți castel, bă!». Și i-au făcut… “

Restul discuției se pierde undeva în frigul de pe platoul Peleșului, în timp ce tinerii însetați de istorie adevărată se îndepărtează. Nu știu unde a învățat masculul Alfa al micului grup că Regele Carol I le-a cerut românilor „să-i facă castel“, dar pare atât de convins de adevărul afirmațiilor lui, încât mai mult ca sigur n-a dat pe la școală atunci când se preda istorie (după 1989, desigur). Informațiile lui par dobândite din defuncta România Mare sau din discursurile din 1990 ale lui Ion Iliescu. Deși nu pare îndeajuns de vârstnic pentru a-l fi prins pe Ion Iliescu în deplină activitate politică. Poate că-n campania asta electorală s-o fi revitalizat și minciuna cu Peleșul construit din banii românilor, nu știu. Deși ar fi fost mai plauzibil ca un partid precum PRU să fi ieșit la rampă cu dezvăluiri despre modul în care Soros l-a cumpărat pe rege, dându-i bani de castel. Ideea, în sine, că un șef de stat, fie el și simbolic, ar putea să-și construiască vreo reședință pe banii lui pare atât de îndepărtată de realitatea noastră, încât, chiar și adevărată de e, tot tratată ca „fake news“ va fi.

Construit pe banii regelui,

domeniul de la Peleș tot trist e. Și nu e de la vreme. Ce-i drept, e puțin friguț, dar în același timp e soare, iar vântul nu bate aproape deloc. E sâmbătă și de-abia dacă vezi pe aleile din jurul castelului zece-douăzeci de oameni, răzleți. Mulți sunt turiști străini, veniți de capul lor, nu în tururi organizate. Românii nu se prea plimbă cu doar o săptămână înainte de Crăciun. Oricum, i-a secătuit vacanța de 1 Decembrie și, în plus, au de dat asalturile finale asupra supermarket-urilor. Ce să caute la Sinaia și, mai ales, ce să caute la Peleș?  

Pe poarta Economatului

se odihnește un lacăt discret. Pare o bijuterie din colecția personală a prințului Duda. Am înțeles că, de mai bine de un an, Casa Regală, adică Radu Duda, caută parteneri de afaceri pentru a închiria Economatul și a-l reintroduce în circuitul turistic. Vila de lângă parcarea Economatului e închisă, geamurile sunt nespălate de ani întregi, iar magazinele de la parter sunt goale. Probabil, chiria cerută de prinț e cam piperată.

Cafeneaua a cărei terasă dă spre castel, străjuită de două tunuri de prin Războiul de Independență, arată tot ca un bar de gară, cum arăta și acum 26 de ani, și acum zece, și acum trei.

Ceva mai sus, complexul Furnica e la fel de părăsit. Porțile de lem stau să cadă, buruienile se ridică tupeiste spre ferestrele parterului înalt, iar pe la etaj vântul intră prin câteva ferestre sparte. Pe măsură ce urci de la șoseaua care traversează Sinaia, orașul devine din ce în ce mai trist. Urcând din centru spre Peleș vezi cel puțin cinci-șase case de vânzare. Construcția altora s-a oprit pe la trei sferturi și n-a mai fost reluată. S-au terminat banii.

Și asta e senzația

pe care ți-o dă, de fapt, Sinaia, dacă, repet, te poți rupe puțin de DN1. De la Hotel Internațional și până la parcul orașului, lucrurile par OK. Zici că treci printr-un oraș plin de viață, cu magazine funcționale, gata să primească turiștii. Mai sus n-a fost nevoie de intervenția autorităților. Asfaltul dă să crape, iar din drumurile de macadam multe pietre au plecat la muncă prin alte părți. Casele și fostele cârciumi părăsite, la câțiva metri de centru, sunt deprimante. E peste tot un amestec de proprietate incertă și nepăsare.

Dar tunelul de curățenie care mărginește DN1 face toți banii. Și probabil că acolo s-au și dus banii de modernizări ai autorităților locale. La câțiva metri de Primărie s-a deschis, nu zilele astea, un Mega Image. Dovada supremă că Sinaia e tot un București. Iar asta explică și modul în care arată orașul: bucureștenii nu s-ar simți ca acasă într-un oraș bine întreținut în totalitate.

Înainte să plec

din fața Peleșului, mai arunc o privire spre statuia lui Carol I. Pe bronzul patinat de timp se văd niște urme albe. Le-am mai văzut acolo și acum câțiva ani. În același loc. Și apar cam în toate pozele neretușate din ultimii zece-cincisprezece ani. Scot telefonul. Nu ca să-mi fac un selfie cu răposatul rege, ci ca să-i aduc la cunoștință ce spune Ada Milea despre situația lui: „Când ai murit, / Poți să fii liniștit, / Pentru nimeni nu mai contează că ai trăit. / Nu vor mai ști cine-ai fost, toți te vor uita, / Se vor căca porumbeii pe statuia ta“.

Ai dracului porumbei, totuși. Cum nimeresc ei fix același loc…