Home / Bibliomania / Un prozator umorist care trebuie luat în serios

Un prozator umorist care trebuie luat în serios

Zoom

Involuntar, umor avem toți. Mai ales cînd vorbim serios și-i vedem pe cei din jur că se înveselesc fără motiv după cîte o vorbă care ne iese din gură. Mai sînt apoi cei care au umor din cînd în cînd, mult mai rar decît își închipuie. Mai precis, persoanele care rîd singure de ce le iese din gură și care cad în mizantropie din cauză că lumea nu le înțelege. Și, în sfîrșit, aceia dintre noi care au umor tot timpul și care nu se pot abține să și-l manifeste, chiar și atunci cînd prudența le spune că ar fi mai bine să-și țină gura.

De unde și tristețea unora dintre acești nefericiți care se simt condamnați să stîrnească rîsul celor din jur. Asta dacă nu fac din această însușire o profesiune, caz în care ajung să fie obsedați de ideea că trebuie să aibă umor chiar și atunci cînd rostesc conjuncții și prepoziții. Adică să descopere un filon de umor în și, dar, în, pe și cu.

În scris, Doru Antonesi face și nu face parte din această categorie. În tactica lui de autor, el vrea mai întîi să te surprindă, adică să te facă să te întrebi ce-o fi avînd de gînd cu asta, și de-abia cînd simte că ai ajuns pe culmile mirării punctează. Pentru asta însă n-are nevoie de mai mult de două-trei propoziții prin care te face martorul unei situații insolite și apoi vine cu prima poantă. Surpriza însă poate veni chiar din prima propoziție, cea mai grea pentru toți prozatorii din lume, cu care Antonesi te cucerește, chiar dacă te găsește într-un moment de proastă dispoziție.

Dacă ți se pare că auzi voci atunci cînd îi citești textele, nu trebuie să te îngrijorezi. În povestirile lui chiar se amestecă voci, ca pe vremuri, la Divertis, sau ca mai tîrziu, la Distractis Show. Atîta doar că, în povestirile pe care Antonesi le scrie, toate vocile pe care ți se pare că le auzi nu mai sînt distribuite pe roluri, ci vin una după alta, derutant-imprevizibil, de nu știi de unde să le apuci. Dar toate ți se par „de acolo”. Așa că le treci în contul vocii autorului, ca într-un text care inițial ar fi putut fi un scenariu și apoi a devenit o povestire. Mai ales că Doru Antonesi își scrie proza în regim parodic.

Să fie el un postmodernist pe care bunul Dumnezeu l-a dotat și cu umor, nu numai cu talent? Așa cred, deși presupun că pe autorul cărții nu asta l-a interesat. N-aș zice însă că „așa i-a ieșit”. Doru Antonesi are instinct de prozator, dar, totodată, fără ca el să se dea rotund în această privință, îți dai seama că stăpînește meseria atît de bine, încît își permite să facă haz și de ea, și de ticurile prozatorilor serioși.

Numai că pe un tip pe fruntea căruia lumea a aplicat dangaua de umorist nu-l ia nimeni în serios ca prozator, ci vrea să vadă cum o duce cu umorul și în cărțile pe care le scrie, dacă tot le scrie. Așa că, la prima vedere, Antonesi nu se ia în serios decît ca umorist. Dar vă garantez că are și talent cît doi prozatori. Unul dintre ei ține sus steagul umorului. Celălalt dă cu succes o probă de microfon a prozei pe care o scrie. Așa că, în timp ce rîzi de poantele lui, îți dai seama că Doru Antonesi, pe care îl știu de cînd avea părul negru, n-a albit ca prozator degeaba.

Doru Antonesi, Albă ca varul și cei 7 zugravi, Bookzone.ro, 2017.

(1387 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.