Universitatea Oxford, supranumită Știința

Știi că ai ajuns în Oxford atunci când vezi la marginea trotuarului o persoană fără adăpost

care citește cu pătura pe genunchi, în timp ce trage dintr-o țigară rulată. Un tânăr sobru, studios, care nu ridică privirea din carte decât ca să le-arunce trecătorilor câte-un Spare some change. După care se întoarce la citit, nelăsând nepăsarea oamenilor, a mea, să-l tulbure. Se pare că în Oxford trebuie să fii extrem de bine pregătit chiar și ca om al străzii. Dacă n-ai o cultură suficient de vastă, probabil că te trimit să dormi pe străzile altui oraș, cu o universitate mai puțin prestigioasă. Dar să trecem peste acest moment de insensibilitate față de problema inegalităților sociale.

Nu e deloc ușor să vizitezi Oxfordul.

Îți trebuie mult timp să te miști prin abundența aia de clădiri monumentale, de care englezii aproape că ajung să facă risipă. Nu m-ar mira ca la alimentară, atunci când îți iei un iaurt sau o cioclată, să te oblige să cumperi și o clădire monumentală, pentru că efectiv nu mai au ce face cu ele. Pe Waldon Street, de exemplu, mi-a atras atenția o impunătoare clădire construită în stil neoclasic, în care funcționează acum o cafenea de cartier. Pe vremuri i se spunea St. Paul’s Church, dar acum, ca birt, poartă un nume mult mai laic: Freud. Puține muzee județene din România sunt mai mari decât ea. Iar atunci când vezi un palat, nu trebuie neapărat să dai fuga la ghid, deoarece e foarte posibil să fie ceva banal, precum reședința ducelui de pe strada aia. E incredibil că englezii au reușit să ridice atâtea construcții monumentale, în condițiile în care n-au un proverb credibil despre omul gospodar. Pentru că e absurd să spui, în arhipelagul britanic, că omul gospodar își face iarna car și vara sanie. Diferența dintre anotimpuri nu e semnificativă, plouă continuu. Mă rog, ideea e că Oxfordul e plin de clădiri mișto.

Iar acolo unde sunt clădiri care arată ciudat și au o istorie interesantă,

sunt și mulți turiști. Care se deosebesc de localnici (și mai ales de studenți) prin faptul că nu poartă frac și nici nu merg la piață îmbrăcați ca niște personaje din Harry Potter. Se pare că e ceva normal, prin Oxford, să dai dimineața peste grupuri gălăgioase de studenți îmbrăcați de parcă tocmai ar urma să dirijeze o orechestră pe scena Filarmonicii.

Ce m-a impresionat însă e că englezii sunt atât de siguri pe nivelul lor de civilizație încât își permit să aibă zone sălbatice în interiorul orașului. La doar câteva minute de centrul Oxfordului, găsești canale vag amenajate, încadrate de terenuri virane unde face legea nu omul, ci rața. Cine trece pe deasupra orașului și vede de sus pajiști verzi punctate cu mult negru ar trebui să știe că alea sunt niște câmpuri pline cu căcat de rață. Din loc în loc mai găsești și câte un pâlc de pene, ceea ce te duce cu gândul la camera unui om foarte leneș, care-și aruncă hainele de pe el pe unde apucă.

În Oxford, toată lumea merge cu barca.

Nu trebuie decât să sapi o groapă și să torni în ea un pahar de apă, în secunda următoare e imposibil să n-apară niște entuziaști ai sporturilor nautice, gata să dea la rame. Câteva canale sunt mici cartiere în sine, pline de bărci lungi, cu cabina încăpătoare, care funcționează ca mici locuințe mobile, cu care ai putea ajunge, la o adică, și în România. Mergând pe stradă, vezi înăuntru, prin hublouri, oameni la bustul gol curățând cartofi, spălând vasele, citind ziarul. Mă rog, viața pe canelele din Oxford n-are nimic special. Singura diferență e că aici pericolul de inundație vine de jos, nu de la vecinul de sus.