Home / Scriitori / Vecinătatea geniului

Vecinătatea geniului

Zoom

Cînd am ajuns la editura Cartea Românească, în 1983, nu aveam de unde să bănuiesc că suflarea se impregnase de stilul și personalitatea lui Marin Preda. Cum treceai de redactori, oameni normali și cu mințile acasă, de la directorul administrativ în jos, pînă la nea Savu Dumitrescu, șoferul, te propteai și te împiedicai necontenit de o axiologie literară sănătoasă. Toți visau să scrie și să cucerească lumea. Frunțile tuturor transpirau (discret) în așteptatea laurilor. În ierarhia universală, pe primul loc stătea, ca un Dumnezeu evident, maestrul decedat în condiții tragice și suspecte, iar pe locul doi – persoanele în chestiune. Șoferul avea ce povesti, ce-i drept, că l-am ascultat ani de-a rîndul, în cursele spre Casa Scînteii, „13 Decembrie“ și „Informația“.Mă plimba de la CC la Preda cu viteza fulgerului, neuitînd niciodată să pomenească femeile cu carnea albă care-i luminaseră zilele și, mai ales, nopțile. Cu scrisul era mai greu. Mai ales că mai toate istoriile erau cu activiști de partid care încă nu ieșiseră definitiv din istorie, ori cu muieri din care pișicherul, acum dolofan ca un butoiaș, se înfruptase. Cum să tragi clapa istoriei și cenzurii? Lui Nedelciu i s-a făcut milă de el, așa că prima carte a lui nea Savu a ieșit curățică, spre nemulțumirea autorului, căruia i se părea că îi zburase seva, sucul. Scrisul nu semăna cu vorba.

În schimb, Niculae Frânculescu, directorul adjunct, omul cu hîrtia și cu comenzile, avea deja o „operă“, din care nu citez decît Mireasa de tablă sau Văduvele negre. Privindu-i notițele cu care trimitea mușteriii la librărie și la depozit, greu ți-ai fi putut închipui că el e adevăratul autor al romanelor groase și foarte groase. Bănuiam că lucra cu negri. Tot Nedelciu, pișicherul, a pariat că-l va prinde la strîmtoare. Știindu-l pe Mircea autor lăudat de critică (și, probabil, neînțelegînd de ce povestirile lui, cu oameni comuni, ca mine și ca tine, se bucurau de un succes nemeritat), Frânculescu îi cerea deseori sfatul. Avea ezitări stilistice. E, oare, inutil să vă spun că și el era cel mai mare scriitor, firește, după Preda? E inutil. Într-o bună zi, vine la librărie și povestește greoi ce fragment fabulos terminase în ajun. Mai ales finalul, care se înfățișa apoteotic: niște corbi se pierdeau în soare. Nedelciu a zis, rînjind: „Aha, adică au urcat atît de mult, că au dispărut în lumină… Strașnică metaforă!“. Frânculescu l-a privit nedumerit: „Nu, măi, Mircică, ce metaforă? Chiar s-au pierdut în soare, măi! Adică cum, metaforă?“.

(345 articole)

www.catavencii.ro

Comentarii Facebook

Adaugă comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Comentariile care conțin injurii, un limbaj licențios, instigare la încălcarea legii, la violență sau ură vor fi șterse. Îi încurajăm pe cititori să ne raporteze orice abuz vor sesiza in comentariile postate pe Catavencii.