12 ani, sclavie, un bărbat care aleargă de nebun pe afiș. Deci e un film de suflet, mi se pare clar. Păi, cum să nu fie? Un negru liber, cu costum și vioară, e răpit de niște oameni răi care-l sclavagesc pentru tot restul filmului. Îi vorbesc urît, îl înlănțuie, îi dau omor cu biciul mai ceva ca-n The Passion of the Christ, practic, îl fac din om neom. Mă rog, cu mici excepții (un fermier cu suflet mare și un aboliționist canadian), fac ceea ce stăpînii au făcut întotdeauna cu sclavii lor de pe plantațiile de bumbac. O știm din varii cărți triste și din alte multe pelicule (în general proaste) pe aceeași temă. Ce naiba, sîntem oameni civilizați.
Ei bine, sînt momente – rarissime, și cu atît mai notabile – în care mă felicit pentru decizia de a locui încă în România, exact așa cum este ea. Să luăm, de pildă, acest ultim film al altminteri interesantului regizor britanic Steve McQueen (Hunger, Shame), care ecranizează astfel romanul omonim și foarte autobiografic al unui domn pe nume Solomon Northup. Dac-aș fi fost un cetățean american de la mama lui ar fi fost practic imposibil să scriu într-o revistă oarecare, mai ales tipărită, că 12 Years a Slave e un film mic, banal și inutil.
Ca să revin la adevăratul fond al problemei (care e mai degrabă culturală decît cinematografică): ar fi fost practic imposibil să folosesc cuvintele bullshit și 12 Years a Slave în aceeași frază fără să fiu acuzat de cea mai neagră formă de rasism cultural. Fără să-mi pun în cap toți minoritarii din birou și toate femeile de serviciu evident hispanice, care-au dezvoltat în ultimii ani niște alarmante sentimente de solidaritate. Ba chiar – exagerînd foarte puțin – fără să fiu linșat noaptea pe stradă de niște pantere negre din cine știe ce Cadillac-uri Escalade, furioase că le contest dreptul lor rasial la naturalism și melodramă. Cert e că-n mediile intelectuale în care mi-aș fi băut cafeaua italienească aș fi fost imediat etichetat drept un republican retrograd, recalcitrant și nefrecventabil, incapabil să înțeleagă cum devine chestia cu America lui Obama.
Și adevărul e că nu ai cum s-o înțelegi, omenește vorbind. În această Americă multiculturală pînă la cele mai demente forme de corectitudine politică, 12 Years beneficiază de un incredibil scor de 97/100 pe metacritic.com și tocmai a împușcat șapte nominalizări la Globurile de Aur, ceea ce-l face deja favorit la o mînă de Oscaruri. Un film de o banalitate cinematografică atroce, “puternic” prin explozii de naturalism gratuit și prin accese de melodramă sălbatică, un film manipulativ a cărui miză e să repună pe tapet o poveste veche cît cinematograful.
Firește, e dreptul Americii să se cace pe ea de emoție istorică și de empatie VINOVATĂ (căci, după cum veți vedea dacă studiați puțin problema, cei mai fervenți susținători ai acestei pelicule sînt cetățeni albi) cînd vede o păpușică de negresă biciuită cu sălbăticie de stăpînul ei zdruncinat. Dar nu e nimic universal aici în afară de cîteva momente autentice de cruzime și suferință. Lucruri care s-au toooot văzut pe ecrane, de la Nașterea unei națiuni încoace. Ca de pildă în 2012, cînd din mîna maestrului Tarantino ieșea un personaj pe nume Calvin Candle (Leonardo DiCaprio). Și remarc că domnul Candle are acolo** un discurs de vreo cinci minute care atîrnă mai greu decît toți stăpînii de sclavi ai lui Steve McQueen, cu nominalizările lor cu tot. Asta așa, apropo de rasism și cinematografie.
* 12 ani de sclavie (SUA, 2013). Regia: Steve McQueen. Cu: Benedict Cumberbatch, Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender.
** în Django Unchained.
Mie mi s-a parut un film slab. Chiar mai slab decat „Django” a lui Tarantino.