…calitatea a triumfat asupra cantității mai glorios ca într-o pictură renascentistă. Detestat de presa obișnuită să-și pună limba în slujba ideologiei care a călcat în political correctness, faultat de rating-ul R, confruntat cu umbra rolului lui Heath Ledger și lansat într-o perioada în care „filme cu și despre supereroi” a devenit imposibil de disociat de conceptul de formă colorată și lipsită de fond, Joker a venit, a fost văzut și a învins. Deși unii ar fi gata să strige „Erezie!” și să amenințe cu grătar, autorul acestor rînduri consideră că Joaquin Phoenix a făcut un rol mai bun, mai complex, mai adînc și mai impresionant decît Joker-ul din filmul lui Nolan. Și asta e foarte bine: deși asaltată de filme tîmpite și interpretări pe submăsură, arta a reușit totuși să se smulgă din colții mediocrității de marketing și să evolueze. E un semn bun. Mai știi, poate pînă în primăvară înfloresc și altele.
…feminismul a învins. A învins rațiunea, logica, bunul-simț și spiritul de conservare, a bătut măr cele mai rușinoase recorduri negative de încasări și audiență, dar a învins. Despre Terminatele: Dark Fate și delirul penibil în care se scaldă povestea pînă se îneacă rușinos am scris în această pagină. Despre remake-ul Charlie’s Angels nici nu m-am deranjat, așa cum nu s-a deranjat mai nimeni să-l vadă, lucru care le face probabil pe protagoniste să răsufle ușurate. Să te vadă lumea în așa ceva e parcă mai umilitor decît să te vadă într-o casetă porno foarte proastă. Inițial voiam să scriu ceva parșiv și despre Men în Black: International, dar n-ar fi frumos. NASA a confirmat: proiecția mizeriei ăsteia a salvat omenirea de invazia zergilor intergalactici, care, după vizionare, au urlat scîrbiți: „Băi, înțeleg să tolerăm manele de la viitorii sclavi, dar pînă aici!”.
…Disney a continuat să facă deprimant de mulți bani cu producții deprimant de tîmpite. Înțeleg că „Nu e frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie!”, dar de la un punct încolo devine vizibil că acel „ce-mi place mie” e urmașul fidel al turmei mînate cu ciomagul marketingului și în lătrăturile media subjugate Behemotului cu urechi de Mickey. Avengers: Endgame stă precum Smaug pe un munte de aproape trei miliarde, calitatea lui fiind cam de înălțimea lui Bilbo Baggins cu o criză de lumbago. Remake-ul Lion King, intitulat Live action deși creaturile imaginate pe computer nu au nici cea mai firavă urmă de viață, a stors nostalgia publicului pînă la ultimul cent posibil. Mai eficient decît Aladdin, care nu apela doar la nostalgia copiilor de odinioară, ci și la cea a părinților lor pentru filme ridicole de Bollywood. Pardon: pentru filme mai puțin ridicole de Bollywood.
…universul DC și-a găsit tonul și abordarea potrivite. Aquaman și mai ales Shazam! au lăsat în urmă tonul scremut și abordările constipate ale trecutului și au preferat să fie aventuri ușurele, simpatice și fără pretenții absurde. Departe de-a fi producții excepționale – am numărat doar două anul acesta, urmate de un pluton trecut rău de tot prin botezul focului –, ele își urmează fidel ținta: să țină publicul fermecat în scaun vreo două ore. Într-o industrie dominată de rețete aplicate mecanic, fără pic de suflet sau trăire artistică, asemenea excepții merită încurajate.
(va urma)
