M-am bucurat ca de o realizare personală de succesul la critică şi la public al romanului Medgidia, oraşul de apoi* (2009) semnat de Cristian Teodorescu şi acum reeditat. De ce? O să pun în ordine crescătoare motivele.
1. Cristian Teodorescu este un autor care nu se supără atunci cînd îi aduci obiecţii critice. El respectă, altfel spus, dreptul criticului literar de a nu-i plăcea o carte a unui scriitor; şi, mai mult, are eleganţa de a mulţumi criticului după o cronică negativă.
2. Cristian Teodorescu nu are aerul „vedetei“ dîmboviţene, mereu ocupată cu treburi mai importante decît cele ale bieţilor muritori. La lansările cărţilor lui, l-am văzut mereu puţin emoţionat, cum e şi firesc: cum să nu ai emoţii cînd munca ta de scriitor, produsul ei, se arată celor din jur?
3. Cristian Teodorescu e un prozator extrem de atent la vocea personajului şi la experienţa lui existenţială, prinsă în desfăşurătorul epic. A fost de la bun început, într-o generaţie de „optzecişti“ textualişti; şi azi se vede mai bine că regretatul Ioan Lăcustă şi cu el au cîştigat în timp, cu formula lor. „Optzeciştii“ lucizi s-au reinventat, în roman, şi au început să scrie precum Cristian Teodorescu.
4. Adică printr-o intensificare a atenţiei pentru a capta toate registrele şi un efort teribil, precum al lui Preda, de a da cititorului complexitatea inaccesibilă a vieţii. Nu poţi fi romancier fără acest efort, fără această atenţie şi fără lucrul maniacal pe fiecare cută a celui mai „mărunt“ personaj.
5. Fiindcă în literatură nu există mize mari şi mize mici; şi o problematică înaltă, complexă, ramificată la nesfîrşit nu asigură nici unei pagini o garanţie de calitate artistică. Arta e în altă parte, e în toate părţile deodată, cu condiţia s-o poţi face, la un nivel la care oricine o va recunoaşte. Oricine, deci, citeşte romanul lui Cristian Teodorescu îl poate aprecia exact aşa cum au făcut-o criticii şi juriile de specialitate.
6. Literatură, literatură… Dar în lumea noastră literară mai este nevoie şi de puţin caracter, de niţică moralitate, de un oarecare curaj. Cînd l-am văzut pe Cristian Teodorescu, în ianuarie 2012, în Piaţa Universităţii, strigînd alături de tineri în faţa unor scutieri care l-ar fi îngrozit şi pe Rambo…
M-am bucurat definitiv şi irevocabil pentru el.
Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Editura Polirom, 2012.
Publicat în Cațavencii, nr. 2 (80)/2013