Ultimul reflector de pe platou s-a stins, sec. Mugur Ciuvică arăta mai obosit decît de obicei. Era ceva sălbatic în privirea lui, de parcă tocmai uitase vreo 20.000 de ani de evoluție. Privea galben și gol la un perete, cu mandibulele încleștate. „Băsiști!”, sughiță el de cîteva ori, spasmodic.
Gâdea se trînti îngîndurat pe un fotoliu. Își mîngîia tîmplele și tot nu mai termina, pentru că are fruntea cît un teren de baschet. Fusese o săptămînă grea, de dramatizat ore în șir o poză pusă de Lăzăroiu pe Facebook, cu jurnalista Mihaela Bârzilă și niște gratii făcute în Paint. „Nu înțeleg, de ce o lălăim atît? Nu-i mai simplu să punem și noi o poză cu Lăzăroiu, cu o pulă desenată pe frunte, și sîntem chit?”, zisese Badea cu cîteva zile în urmă. Gâdea se uită încruntat spre Badea, care deja se apucase de făcut flotări într-un colț. Era un băiat simplu, de cartier. Ce știa el de politică? Era din ce în ce mai greu să găsească oameni cu care să poată avea o discuție în Antena 3. „Băsiști!”, icni Ciuvică, cu gîtul încordat și fața roșie.
Privirea îi alunecă pe poza din mînă, din care fostul coleg zîmbea la el senin, ca în ziua cînd lingeau amîndoi la același fund. „Iar te gîndești la el?”, rînji Badea. Gâdea oftă. Nu avea cum să nu se gîndească la el. Lucrurile deveniseră din ce în ce mai grele de cînd plecase Ciutacu. Limbile se împuținau pe zi ce trece, iar fundul rămînea la fel de mare. Viața era grea. O lacrimă i se prelinse pe lîngă nas, oprindu-se în streașina buzelor imense, de negresă cu Botox care și-a luat un pumn în bot fix în timp ce era alergică la ceva.
Mugur Ciuvică răcni din toți plămînii: „Băsiști!”, apoi căzu pe jos, zbâtîndu-se ca un pește pe mal. Ochii îi erau bulbucați și o o spumă albă i se aduna în colțul gurii. Mîinile și picioarele i se contorsionau în poziții nefirești. „Are o criză!”, urlă Badea, scoțîndu-l pe Gâdea din gîndurile lui sumbre. „Să nu-și înghită limba! Dați-i ceva tare, să muște! Ne omoară patronul dacă se întîmplă ceva cu limba lui!”, se trezi Gâdea vorbind, ca în vis.
Dana Grecu intră în platou, furibundă, dărîmînd pupitre și camere de filmat. Cu o mișcare sigură, de femeie care face asta des, își scoase sutienul cu o singură mînă, de pe sub sacou. Se aplecă peste Ciuvică, îi apucă cu o mînă părul năclăit de transpirație și îi înfipse un sîn între dinți. Era un sîn tare. Ca lemnul vechi, din care sînt făcute scaunele alea medievale. Ciuvică grohăi ca un porc înjunghiat. De parcă ar fi vrut să urle „Băsiști!” printr-un gît care nu mai era de om. Începu să se liniștească.
Bravo, mestere! Asta e Catavencu pe care-l stiam si pe care-l cumparam saptamanal in anii ’90. Fara mama, fara tata.
P.S. – N-am cont de Facebook si asta e una din rarele ocazii cand imi pare rau. As fi vrut sa le raspund direct catorva trepanati care au comentat acolo.