Mărturisesc cu multă rușine, am copiat de vreo trei-patru ori în școală și o dată chiar am fost prins. Nu știam, nu înțelegeam, nu aveam chef, nu voiam să se știe că nu. Dar, pe legea mea, nu m-am gîndit niciodată că voi avansa academic la chimie sau la geografie. Ah, la geografie, mai ales într-a XII-a, era un chin. Profesorul Sucitu era spaima liceului. Dacă știai buchea manualului, luai cu greu un 5. Primejdia lui 4, odată cu corijenția și cu pierderea examenului, ne întuneca zilele. Învățam pe dinafară cîrduri, roiuri, turme și mușuroaie de localități, ca să săltăm peste ștacheta impusă de teribilul zbir.
– Cacica, mina de sare, nu „gagica“, loază! – tuna el. Așa că, mărturisesc și a doua oară, am copiat cînd am putut și a fost absolută nevoie. Și am putut (cu excepția de rigoare, dar nu a fost decît supraviețuire, nu aș fi dat la geografie nici mort).
Însă nu m-am gîndit niciodată ca,
de bunăvoie și nesilit de nimeni, să mă împăunez cu ceva care nu-mi aparținea. Voiam ca lumea să știe ce scriu și cine sînt eu. Voiam să am talent, valoare (ca în fotbal), doar că toate astea să fie calitățile mele. Copiatul era ultima apărare în fața invaziei barbare.
Dar iată că, de mai multă vreme, Editura Arthur (a grupului editorial ART) organizează un concurs de creație literară pentru elevi. Adina Popescu, Ioana Nicolaie și Florin Bican, scriitori cu o solidă experiență în domeniu, au fost invitați să facă parte din juriu și anul ăsta. Însă, pentru că trăim în modernitate, pentru că rețelele sociale și ChatGPT sînt la modă, copiii au fost sfătuiți (ba chiar avertizați) să nu folosească în compunerile lor Inteligența Artificială. Ce să vezi? Dintr-o dată, numărul participanților la concurs a crescut dramatic, iar numărul textelor generate de diversele platforme IA a devenit, brusc, copleșitor. După ce și-au dat seama?
Păi, s-o lăsăm pe Adina să povestească:
„Cam ăsta e modelul narativ. 1. Copilul se trezește dimineața (cu alarma). Ia o carte, descoperă ca toate paginile sînt goale. 2. Și alte cărți au paginile goale. 3. Merge și la bibliotecă – același fenomen, bibliotecara plînge. 4. Se închid școlile, unii copii se bucură. 5. Se anunță la știri. 6. Rezolvarea: se pun pe reprodus din memorie și refac biblioteca lumii.“ Adaug și eu, finalul e din Ray Bradbury, Fahrenheit 451. Și al doilea amănunt: nici o greșeală gramaticală, nici o stîngăcie (specifică vîrstei). Fraze domoale, molcome, plicticoase, corecte. Adina continuă: „De cîteva zile, evaluez textele pentru concursul anual de scriere creativă al Editurii Arthur – «Locuiește în poveste». Concursul are mulți ani în spate și multe tabere minunate, unde chiar s-au format de-a lungul timpului scriitori, copiii de atunci au confirmat, au publicat etc. Dar ca anul ăsta n-a fost niciodată. Două sute de texte de citit, dintre care cele mai multe stereotipe, aproape identice, texte-șablon, cu aportul decisiv al ChatGPT, nu chiar copy/paste, dar mă rog, deși în regulamentul concursului scrie clar că nu se acceptă texte scrise cu «ajutorul» AI. Nu înțeleg – ce-o fi în mintea acestor copii? Pe cine vor ei să păcălească? Sîntem trei scriitori cu experiență în juriu – chiar își imaginează că nu ne prindem, că sîntem fraieri? De ce fac asta? Pentru cine? Pentru părinți, pentru profesori? Ca să bifeze un concurs, să fie lăudați pentru «activitate»? Dar nu mă mir, din moment ce pentru EN se învață pe de rost la meditații șabloane pe care să le folosească la «compunerea liberă». Nu cumva un întreg sistem e de vină pentru anularea creativității în școli? Noroc că trebuie să selectăm doar zece copii și am găsit deja mai mult de zece texte remarcabile. De obicei, sînt cam aceiași în fiecare an… nici asta nu mă mai miră. Și am senzația că toți cei care au trimis texte AI nici măcar nu conștientizează că e ceva «greșit» în asta.“
Voi reproduce aici doar cîteva fragmente din „creațiile“ în discuție
Am schimbat cuvinte, am înlocuit cu sinonime, am tăiat numele sau titlurile recognoscibile, să nu poată fi identificați. Micii farsori. E una și aceeași poveste, precum am arătat mai sus.
- Într-o dimineață […], XY (am schimbat numele – n. m.) s-a trezit mai devreme decât de obicei. Afară ploua ușor, iar în cameră era liniște. […] a luat cartea de pe noptieră, (puneți ce titlu vreți) și a deschis-o la pagina la care rămăsese cu o seară înainte. […] Paginile erau complet albe.
- Într-o dimineață de noiembrie, m-am trezit înainte de alarmă. Afară ploua mărunt. […] M-am întins să iau cartea de pe noptieră. O carte cu coperte albastre și titlul alb, frumos desenat – (puneți, din nou, ce titlu vreți). […] Dar pagina era albă. Doar semnul de carte întins ca un semn de exclamare pe hârtia virginală (uau! – n. m.).
- M-am trezit într-o dimineață banală de sâmbătă. […] Fără să stau prea mult pe gânduri, am luat cartea și am început să o răsfoiesc. […] toate paginile erau goale, fără imagini, fără litere, doar… albe.
„Peste nouăzeci la sută au apelat la AI“
Ioana Nicolaie întărește concluzia catastrofală: „Cum ne-am dat seama noi, cei trei scriitori din juriu? Citind același text de zece, o sută de ori, pînă cînd am urît tot, de la introducere la personaje – doar cu numele englez schimbat –, la situații. Acum, pe lîngă hoție, că hoție se numește să-i ceri unei mașini să facă o poveste pe care o semnezi apoi tu, textele astea aveau zero imaginație. AI nivelează tot, propune clișee, dulcețuri, prostii, cuvinte și nimica altceva. De paisprezece ani sînt în juriul «Locuiește în poveste» […], dar niciodată n-am avut texte mai slabe. În trecut, mă bucuram de cum străluceau mințile copiilor, chiar și în poveștile cu greșeli gramaticale. Acum, cînd găseam un text altfel, omenesc, mă agățam disperată de el. Care-i concluzia? Că folosirea AI în educație este, așa cum spunea Manfred Spitzer, o catastrofă. Că trebuie regîndită educația. Că nu mai poți cere teme de casă, exerciții, povești, lucruri de-astea. Cît despre scriitorii care lucrează temeinic cu AI, aștept să precizeze asta pe copertă. Ca să știe bietul cititor pe ce dă banii“.
Ce-ar fi să ne întoarcem la școală,
la modelul din învățămînt? Că de acolo vine pleașca. Scriam nu demult că imensa majoritate a copiilor e formată din analfabeți, literar și gramatical vorbind. Că bagajul lexical e la un minim istoric, maximum 400-500 de cuvinte. În străinătate, universitățile se plîng că studenții nu numai că nu pot citi o carte cap-coadă, dar obosesc după o singură pagină. La următoarea stație ne așteaptă exclusiv decît, mugete și emoticon-uri. Dar că niște copii s-au gîndit să cîștige un concurs care nu le va folosi niciodată la nimic, asta mi se pare peste putință. Faptul că au în manuale niște texte urîte, greoaie, plicticoase, pe care le pisează zilnic de nu mai rămîne cuvînt pe cuvînt în ele, ideea falimentară că totu-i vis frumos și armonie și că literatura, scrisul sînt o pierdere de vreme – toate astea își arată colții. Plăcerea de a citi, de a inventa, de a descoperi, de a visa a fost înlocuită de goana către rezultate și de limbajul de lemn al eficienței, testelor și notelor mari. Cum spunea un amic, au dispărut notele de 6, 7 și 8, deși ele sînt baza oricărei societăți.
Mai mult, școlile sînt năpădite de diverse mămiki, vizionari și influensărițe ale p…ii, care le bagă copiilor în cap aberații cu betoniera. Iată ce spune o doamnă, martoră a unui astfel de eveniment: „În clasa a treia, în timpul Săptămînii Altfel, copilul meu a asistat la o oră ținută de una dintre mame (?! WTF!) care le-a arătat cum să scrie o poveste cu Chat GPT. Evident că a ieșit o varză, cu formulări care îți strepezeau dinții, dar ce a înțeles un copil din asta? Unu, că învățătoarea e de acord. Doi, că apeși pe un buton și e gata tema“. Dar cum de nu a ieșit învățătoarea la rampă să îi închidă gura și s-o poftească afară? Oare voia și ea note mari? Era sastisită de lipsa de înțelegere a copiilor față de odorul scump al limbii, în adîncuri îngropat?
Ce se întîmplă, ce e explozia asta de necinste, incorectitudine și inadecvare?
Doru Căstăian zice clar: „Să ne întrebăm întîi ce vrem de fapt pentru un copil atunci cînd acesta intră în școală. Astfel, copilul tău ar trebui să fie, la finalul gimnaziului, comunicativ, creativ, reflexiv, preocupat de viitorul său, apt să colaboreze în contexte diverse, autonom, rezilient, responsabil și moral. Conform competențelor-cheie, ar trebui să fie un bun comunicator în limba maternă și în cel puțin o limbă străină, să fie capabil de raționament matematic și de o înțelegere științifică a lumii, utilizator responsabil de tehnologie, implicat social și civic, să aibă o abordare antreprenorială a anumitor probleme, să fie conștient de cultura țării sale și a omenirii în ansamblu. Și, foarte important, să fie capabil să reflecteze asupra propriilor procese de gîndire și învățare“. Adică scopul scuză mijloacele și golește conștiința de judecată critică. Iar dacă ne uităm în jur, toată societatea e paralizată de doctori în nimic și diplome goale de conținut.
Ioana Nicolaie încheia decepționată, pentru că e o imensă amărăciune să vezi cum talentul încă nesigur, imaginația încă firavă sînt luate la perpulis de acest buldozer al mediocrității: „Și printre ele erau și textele celelalte, omenești, originale, cu mici inexactități, stîngăcii, dar frumoase. Va ieși o carte bună pînă la urmă. Doar că nu se va mai putea face acest concurs așa. Probabil vor fi strînși copiii în amfiteatre – căci sînt mulți – și vor fi puși să scrie de mînă“.
Pot să spun și eu în încheiere: numărul talentelor nu scade, însă procentul lor se micșorează văzînd cu ochii și se scufundă într-o mare moartă.