Cum vă spuneam, aștept de o lună de zile o micuță inițiativă a breslei. Conferințe video cu scriitorii români pe diverse teme, promovări de cărți, discuții, planuri și petiții către Ministerul Culturii. O măslină, o scobitoare, un sfîrîiac. Nț. Aștept de pomană. Site-ul breslei scriitoricești e plin de colb. Rien ne va plus, de parcă net-ul ar fi infectat. Nu mă miră. În definitiv, șeful trupei ar fi foarte uimit dacă ar afla că ar fi urmărit măcar de o mie de oameni, de s-ar învrednici să conferențieze pe o temă. Numai eu știu o sută de belferi care i-ar sorbi cuvintele ca pe izvorul tămăduirii… Mă mir tare, pentru că e sfătuit de atletul net-ului, omul care își dă singur laicuri și care atrage oamenii și mîndruțele realității virtuale cu vorba-i dulce pe site-ul domniei-sale, dar care, vai, nu a dat încă nimic valabil în literatura română. Tot ce a mișcat pe-acolo (și ne-a mișcat profund) a fost limba trasă îndelung și cu pasiune prin brăcinarii prezidențiali de atletul decoctului de femeie, Sorin Lavric.
Stați, că greșesc: totuși a mai mișcat ceva. Niște răfuieli cu scriitorii nealiniați. Singura preocupare a trupei de mardeiași literari din capul satului vorbitor e reglarea conturilor. Dar astea sînt, vorba lui Bulgakov, prospețime de-a doua. Șefimea scriitorilor are o singură, obsesivă și lucrativă preocupare: să nu sece cumva sursa de venit de la stat, cea care asigură un trai dulce, fără griji și fără responsabilități. Uneori mă întreb dacă breasla asta, în afară de pensii, indemnizații și sinecurici, mai e în stare să producă ceva.
Între timp, scriitorii fără patalama nu stau de pomană. Semnează petiții, editorii organizează publicații interactive online, se înființează cluburi de lectură. Alții fac înregistrări citind din propriile texte, organizează „cenacluri“ online, concursuri. Diverse organizații non-profit dau de lucru imaginației scriitoricești, inventînd lucrări colective. E o cursă contracronometru pentru că, dacă nu știați, scriitorii și traducătorii sînt oameni săraci, care trăiesc exclusiv din munca lor și nu beneficiază de nici un sfanț de la stat. Pentru ei, ziua de mîine nu arată deloc bine. Cei mai mulți au ajuns la fundul sacului și încă o lună de lockdown îi va scoate din casă, pentru că nici gazele, nici lumina, nici proprietarii și nici băncile nu-i păsuiesc. Teatrele au inventat spectacole online, muzicienii și cineaștii, mici festivaluri online. E o mișcare vie (și disperată, vreau să fiu bine înțeles), cu totul străină organizației oficiale scriitoricești.
O să mă întrebați de ce. Că doar nu e mare lucru un computer, o cameră și un microfon. Wi-Fi să fie, că broaște sînt destule. Șșșt. Șefului mare nu-i place la computer. Se teme de tehnologie ca dracu’ de tămîie. Așteaptă să treacă moda asta. Ca în Topârceanu: Într-un vîrf de fag pitic, / Stă cu penele vulvoi / Și făcînd pe supăratul: – Ce să fie? Nu-i nimic. / A trecut Acceleratul.