A treia venire a Mîntuitorului Dunei

Dacă Jason Momoa ar fi primit rolul lui Paul Atreides, Arrakis și-ar fi schimbat numele în Oceania și Apa Vieții ar fi fost lacrimile viermilor de nisip, zdrobiți psihic după ce Khal Drogo, într-un parpalac, le-ar fi arătat pe adevăratul Shai-Hulud.

Din păcate, acela care a insuflat viață în Aquaman și orgasme multiple în Daenerys Targaryen are doar un rol secundar într-un film superficial și plictisitor, dar cu pretenții de Lord of the Rings. Pentru că se oprește fix cînd acțiunea începe să prindă forță, lăsînd restul cărții pentru altă dată. Sau alte dăți, firește.

Povestea lui Herbert poate fi fascinantă, cu toate defectele ei. Dar pînă la filmul lui Villeneuve nu știam că presupusa celebritate a cărții poate fi defectul capital. Altfel nu se explică de ce scenariul insistă să fie calic în detalii și primitiv în exprimare, defilînd pe ecran acoperit de laurii sărăciei narative. Da, poate cei care pot recita Dune pe de rost, de la Geneză la Deuteronom, n-au nevoie de explicații, de nuanțe, de detalii și de alte mirodenii ale artei de-a spune o poveste. Pentru restul, însă, universul Dune pare un fel de Game of Thrones mai sărac în personaje, în care niște Starki cu mutre de înmormîntare pleacă spre cea mai importantă planetă din universul lor cunoscut, în timp ce Lannisterii le pregătesc sfîrșitul. Iar protagonistul Jon Snow visează obsesiv o muierușcă locală, ale cărei scene sînt reluate atît de des încît te temi că viitorul Muad’dib va orbi mai repede și din alte cauze decît alea precizate de moș Herbert. Dar GoT putea fi surprinzător. Dune 2021 surprinde strict filosofic, alegînd o predictibilitate cu origine sănătoasă. Bine, și cartea era, în esența ei, fix la fel.

Villeneuve a avut inspirația să atragă niște fedaykini apărători fanatici ai ideii de „talentul trebuie să curgă“. Stellan Skarsgård, Javier Bardem și, evident, Împăratul-Zeu al Peștilor sînt oaze răcoritoare de fascinație, în prezența cărora scena înflorește. Restul, însă, fie n-au cu cine, fie n-au cu ce. Talentul e atingere divină, dar nu poți face vin parfumat din replici care sînt apă chioară. Mai bine să nu fie, să nu se irosească, după pilda lui Timothée Chalamet. Băiatul e un excelent Kylo Ren puțin supi pe pubertate, dar nu inspiră nimic din forța morală, din inteligența sau din charisma personajului care va răsturna ordinea lumii. „Bine, dar e abia un copil…“ Are 26 de ani, e măgar bătrîn. De Niro avea cu cinci mai mult și lua Oscarul pentru Godfather II. „Bine, dar Cum-îl-cheamă nu e de Niro!“ Asta se vede de pe a doua Lună a lui Arrakis.

În final, fiind vorba despre saga în care izbăvitorul civilizat îi conduce pe băștinași cu papucii prin deșert, să ia la șuturi imperiul cel rău, Villeneuve începe să se creadă David Lean și trage niște cadre lungi și lente, să moară Lawrence al Arabiei de plictiseală. În ultimul, abordarea mergea sublim și dădea un aer fantastic hoinărelii unui huligan englez pus pe scandal, deși turcii nu organizau în momentul ăla nici o Cupă Mondială. Aici, nu poate fi decît completarea karmică a scenariului. Știi unde ajungi, dar măcar o faci extrem de greu. Și, la final, ți se susură „The sleeper must awaken“ de către o mîndră misterioasă cu ochi albaștri, pentru că filmul s-a terminat și ea trebuie să măture sala cu mopul făcut din dintele lui Shai-Hulud.

Dune, 2021. R.: Denis Villeneuve. Cu: Stellan Skarsgård, Javier Bardem, Jason Momoa și fratele emokidului din seria nouă Star Wars.