Ce văd rușii cînd se uită pe harta bazelor militare din România? O invitație. „Veniți!“, le spune Statul Major. „Poftiți!“, le repetă Ministerul Apărării. „Hai, băieți!“, le-a spus zece ani la rînd comandantul suprem al forțelor armate, președintele Iohannis.
Distribuția unităților militare pe teritoriul României pune mare preț pe înfrîngere. Adică trupele și armamentul sînt plasate cît mai departe de frontiera periculoasă, cea cu Ucraina și Republica Moldova, de unde ar putea veni rușii. Moldova noastră, de la Buzău la Suceava, e despuiată de efective și echipament, mai ales zona de cîmpie, ca să nu se împiedice invadatorul în vreun cuib de rezistență. Primul obstacol serios sînt Carpații Orientali, în spatele cărora par să se fi grupat puținele mijloace de apărare națională. După cum indică hărțile publice, la care rușii au acces, Moldova noastră arată ca un cadou de bun-venit, un teritoriu cedat de la bun început, cu premeditare, în care populației nu-i rămîne decît să-și pregătească buchetele de flori.
De altfel, în aceeași logică par distribuite și bazele NATO: Oradea, Cîmpia Turzii, Cincu, Sibiu, București, Craiova, Deveselu. Adică spre vest și spre sud, de unde nu vine nimeni. În Moldova – mai nimic. Un gol întins de la Prut la Carpați, ca o retragere aureliană. Există două baze NATO în Dobrogea, Kogălniceanu și Fetești, care fac pînă una-alta poliție aeriană, dar nu știm încă în ce măsură sînt vizate de decizia lui Trump de a muta soldații americani din Europa. Chiar și cu cele două baze aeriene, Dobrogea rămîne al doilea cel mai vulnerabil teritoriu de pe flancul estic, după Poarta Focșani. Nu dispune de forțe terestre serioase, depinde de trei poduri peste Dunăre ușor de bombardat și are o flotă care ar face bine să se refugieze pe uscat.
Într-un fel, NATO e de înțeles. Alianța are în vedere apărarea globală a statelor membre, nu preluarea sarcinilor de securitate naționale. Miza NATO e victoria globală cu pierderi minime, nu apărarea miriștilor de lîngă Siret. Acolo era bine să fie armata locală, dar ia-o de unde nu-i.
Strategia națională de apărare a României e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvîrșire. Douăzeci de ani de imbecilitate politică și militară, cu accent pe ultimii zece, au făcut praf capacitatea reală de apărare cu mijloace proprii. Douăzeci de ani în care liderii politici și militari au repetat ca idioții că sîntem protejați de alții au hrănit o farsă strategică amară, care îngheață rîsetele azi, cînd alianțele se clatină. Partenerii din NATO au judecat România strategic. Cu excepția americanilor de la Kogălniceanu, toți s-au adăpostit în spatele barierelor naturale, au preferat să ocupe poziții în spatele munților și la distanță de eventuala linie a frontului, privind cu indiferență sacrificiul teritoriilor fără valoare tactică. Dar armata României are alte datorii. Planificatorii și strategii Statului Major, miniștrii Apărării și comandanții supremi nu au voie să sacrifice teritorii de la bun început. Căci, vorba lui Delavrancea, Moldova n-a fost a strămoșilor lor, nu e a lor și nici a noastră. Ci a urmașilor noștri și a urmașilor urmașilor noștri, în veacul vecilor, dacă nu ne-o iau rușii între timp.
Pe vremea cînd armata era obligatorie, ofițerii obișnuiau să răspîndească mitul ceaușist al armelor secrete românești: laserul care topește tancuri, bomba atomică de la Măgurele, tunelele de sute de kilometri prin care circulă trupele speciale. Și azi întîlnești victime ale acelei propagande care se hrănesc cu gloria imaginară a armatei române și cred cu disperare în inteligența, prevederea și responsabilitatea generalilor. În realitate, acești generali sînt primii inamici ai armatei, sînt omizile care o rod pe la interior. Ei și miniștrii Apărării sînt românii care îl fac pe Putin fericit.
România trebuie să-și reformeze conducerea politică și militară a armatei. Să-și modernizeze rapid armata, s-o înzestreze, să-i întărească efectivele, să pornească industria națională de apărare și să înțeleagă că la Kremlin se bea multă șampanie în cinstea idioților de la București.