Nu prea ştii de unde să apuci acest roman de care Octavian Soviany era să se lase păgubaş cînd îl scria, fiindcă nici el nu mai ştia de unde să-l ia*.
Ciudată, misterioasă, fragmentată – cînd absurdă, cînd fantastică –, povestea pe care o înşiră tipul care îşi spune Ulrich von Lichtenstein te intrigă de la primele pagini. Şi chiar dacă nu crezi o iotă din ceea ce spune el, îl urmăreşti ca pe un iluzionist al cuvintelor sau ca pe un mitoman cuceritor. Ulrich e ciung, ofiţer, spune el, ins cu ocupaţie imprecisă, susţin alţii, care mai afirmă despre el că n-ar fi de neam nobil, cum pretinde, ci urmaşul scrîntit al circarului Kostas Venetis. Ofiţerul sau ce-o fi el a nimerit într-o abaţie decăzută, cu călugări desfrînaţi care par mai degrabă paznicii locului, fomişti, beţivi şi perverşi.
Ai zice că ai nimerit în Castelul lui Kafka, dar un castel ruinat pe care-l populează bătrîni sifilitici, femei fără sex – unele, nimfomane cu aripi de înger – altele, misiţi, prostituate de diverse naţii şi inşi care pun la cale, beţi, într-o pivniţă, revoluţia mondială. Se amestecă în abaţia de la Monte Negro discipoli ai lui Troţki, aristocraţi bănuiţi care vor să răzbune moartea ţarului, devotaţi ai Kaiserului şi ofiţeri famelici. Rănitul Ulrich se află, zice el, într-o interminabilă convalescenţă în timpul căreia se însoară cu o rusoaică slabă de minte, dar corpolentă. Se împrieteneşte cu un mujic pe care-l porecleşte Dostoievski din cauza înfăţişării, dar şi pentru înclinaţiile sale pedofile. Devine admiratorul unei trupeşe circărese care se dă cu motocicleta pe zidul morţii. E acuzat de hoţie de nişte ursari şi nu ştie cum să scape de asalturile unei negustorese văduve, în timp ce el şi-ar căuta nobilul tată care are favoriţi ca ai Kaiserului.
Romanul colcăie de aluzii şi trimiteri în răspăr la alte cărţi şi te cucereşte prin neobosita inventivitate a autorului care, după ce şi-a adunat puterile, l-a dus, sclipitor, pînă la capăt.
* Octavian Soviany, Arhivele de la Monte Negro, Ed. Cartea Românească, 2012.