Un cuplu tînăr, Alex, polițist – Laura, casnică și foarte gravidă, se mută departe de aglomerația Detroit-ului, în Tall Pines, Vermont, locul natal al doamnei. Deși atmosfera idilică, de viață liniștită la țară, îl încîntă, inițial, după cîteva zile Alex începe să simtă că ceva nu-i în regulă cu orășelul ăsta fără copii, condus, parcă, din umbră de șefa școlii de corecție pentru adolescenți tulburați care s-a deschis de vreo douăzeci de ani, la marginea pădurii din numele localității.
În pliantele publicitare, Academia Tall Pines promite că va scoate The New You din vechiul și defectul Tu care chiulește de la ore, se droghează, bea fără măsură, nu respectă nici o regulă, trece pe roșu, mă rog, face pe rebelul mult peste limita suportabilului. Părinților exasperați de năzdrăvăniile odraslelor li se propune soluția reeducării lor aici, dar nu oricine își permite să-i dea copilul la reparat lui Evelyn, directoarea-mentor, scriitoare de cărți de pedagogie, care percepe o taxă exorbitantă pentru serviciile școlii sale speciale.
După ce un puști fuge disperat din complexul păzit non-stop, îi povestește tot felul de grozăvii despre ce se întîmplă acolo și moare, înjunghiat din greșeală, un Alex intrigat dincolo de fișa postului se pune pe investigat situația. Neoficial, pentru că restul colegilor nu consideră că moartea accidentală a fugarului, cel mai recent eveniment al istoricului incidentelor și disparițiilor de la Tall Pines Academy, necesită vreo deschidere de caz. Cu ajutorul unei informatoare proaspăt internate, fără voia ei, hotărîtă să scape de acolo cu orice preț, insistentul polițist descoperă treptat multiplele pete ale leopardului de după gardul vopsit al Academiei.
Liceul ăsta privat, o combinație în proporții diferite de centru de reabilitare, sanatoriu, orfelinat, tabără militară, batalion disciplinar și pușcărie juvenilă, e un loc sinistru din care mulți pacienți-deținuți vor să evadeze. Evelyn și minionii săi sînt determinați să le scoată din cap impulsurile negative printr-un program strict și niște tehnici de corectare a comportamentului aplicate în activități pseudo-terapeutice de grup, ședințe de critică personală în colectiv care frizează tortura psihologică. Metodele brutale, abuzive, și cruzimea tratamentelor (confesiuni obținute sub drog, amintiri confiscate, secrete divulgate, folosite împotriva persoanei respective) se justifică prin scopurile mărețe ale institutului organizat ca o sectă de Evelyn, un guru care crește adepți, le spală creierele de idealuri necorespunzătoare și îi depersonalizează, reprogramîndu-i conform doctrinei sale toxice.
Superficial și nerealist, cu conceptul forțat să îmbrace mai multe idei ambigue, Wayward insinuează mult, dar realizează foarte puțin, spre nimic. Scenariul incoerent, construit din piese narative nepotrivite, nu funcționează logic, fiind, în esența lui, în dialogurile și motivația personajelor, doar o joacă cu vorbele pentru un fel de filozofie de kibutz, patetică, pe alocuri: detașarea emoțională de relația copil-părinte ar fi, cică, o necesitate în evoluția spirituală de a deveni membru al familiei lărgite, comunitatea.
Cel mai deranjant lucru din Wayward, pe lîngă cele deja menționate, sînt greșelile de casting. Chiar dacă ești Autorul, instanța supremă, Zeus al serialului, nu te distribui, boss, în rolul principal de polițist macho, care mănîncă infractori la micul dejun. Mai ales cînd, cu aspectul ăla de tocilar în vacanță, arăți la fel de amenințător ca o sperietoare de ciori. A, și nici nu-ți alegi ca parteneră de căsnicie o actriță care pare să-ți fie mamă, nu soție.
Wayward, 2025-?, un Frankenstein de idei care nu trăiește conceptual nici măcar un sfert de episod, creat de Mae Martin, opt episoade de 40-50 de minute, difuzat de Netflix.