Un trailer, altoit pe principiile frugalității în informații și ale dezmățului în hohote, promitea un film bun așa cum nici Dragnea n-a promis măriri, nici Kövesi încarcerări. Privit din sală, cu pupila palpitînd de poftă, Game Night părea fiul pierdut pe care o poveste decentă de acțiune l-a avut cu umorul anilor ’80.
Din păcate, testele ADN realizate pe scenariu și regie l-au dovedit a fi doar plodul unui politician pe care colegii de partid îl numesc în scîrbă „mincinosul” cu o parașută de la marginea Rahovei.
„Dar am rîs la trailer! Eram acolo cînd a început secvența și era hazlie!”, și-au rumegat spectatorii nedumerirea și tristețea printre pumni de popcorn și nachos. Da, în trailer era hazlie. Din păcate, au venit niște oameni lipsiți de talent și au ruinat reclama cu un film.
Premisa suna decent: avem seara specială de jocuri de societate, vine idiotul de frate-miu, urcă miza pînă la cer, trecem de la scrabble la răpiri simulate și la jocuri detectivistice, ne prindem de la un punct încolo că, de fapt, răpitorii sînt reali și trupa e într-un fertilizator natural pînă peste urechi. Realitatea însă refuză să participe la un asemenea dans între absurd și ridicol, așa cum măgarul lui Buridan refuza să aleagă paiele sau apa. Mai mult, aici rezultatul e și mai tragic, pentru că nu moare un biet dobitoc, ci speranța că filmul va reuși în final să fie mai mult decît o înșiruire de replici și situații în fața cărora și cel mai nepretențios spectator se dezumflă de atîta rîs.
Departe de-a inspira chef de joacă și de farsă, filmul preferă tonul plicticos și bătrînicios, tîrîindu-se căznit de la scenă la scenă într-un joc tern de „Avem o glumă bună, cum o mutilăm”. Simplele cuvinte nu pot descrie dezamăgirea pe care o produce irosirea momentului comic la capătul unei scene epuizante din punct de vedere al răbdării și soporifice din cel al atenției. Ăsta trebuie să fie și motivul pentru care regizorii au preferat să facă un film.
Povestea, condimentată cu întorsături de situație din ce în ce mai aberante, e urmăribilă, mai ales după ce spectatorul acceptă ideea că oricum nu pupă vreun hohot mai zdravăn. Dar, din nou: fără comedie, escaladarea de la ridicol la din ce în ce mai absurd nu mai are nici un rost. Rezultatul final nu uimește, ci doar deprimă, în spiritul lui „Uite ce ar fi putut să fie dacă nu era prost”.
Degeaba ai vecinul dubios, degeaba ai cîinele colorat în roz, degeaba fugărești traficanții siniștri și cam inutil e tot baletul din jurul mult doritului ou Fabergé. Toate ideile, toate personajele, toate situațiile sînt irosite în absența scînteii care să transforme imensul teren de joacă într-o vîlvătaie umoristică. E ca și cum te-ai duce să te joci de-a piromania cu prietenii tăi de la Paza contra incendiilor.
Spuneam mai sus că filmul voia să amintească de umorul anilor ’80. Tot ce-a reușit a fost să fie un film tipic pentru comediile ratate ale perioadei: trist și penibil.
Game Night. R.: John Francis Daley, Jonathan Goldstein.
