România a intrat în primul război mondial cu 24 de avioane. În august 1916, relația ei cu cerul era mai mult ortodoxă, bazată pe rugăciune și pe preoții militari, dar, în cîteva luni, cînd s-a constatat că ajutorul îngerilor nu se ridică la nivelul aviației de bombardament, Marele Cartier General a reconsiderat rolul aerului în victoria finală.
Cele 24 de avioane, care mărturiseau prin înfățișarea lor începuturile zborului, s-au prăbușit în primele două luni, cele mai multe singure, fără ca cineva să fi tras asupra lor. De altfel, există o probabilitate destul de mare ca inamicul nici să nu le fi observat. Arătau toate ca niște proiecte din copilăria lui Leonardo da Vinci, ca niște machete încropite pentru Expoziția Tîmplarilor. Piloții acestor schele zburătoare erau voluntari cu instrucție rudimentară, care apucau, poate, să atingă, la manșă, altitudinea berzelor și a porumbeilor, înainte să moară vitejește într-o aterizare cel mai adesea nereușită. În carlinga de două locuri luau uneori loc, alături de piloți, observatorii aerieni, cei care aveau misiunea să privească prin binoclu trupele dușmane, așa că numărul eroilor aviatori era de fiecare dată dublu.
Această serie de sacrificii rituale căreia generalii preferau să-i spună război aerian a fost curmată de sosirea Misiunii Militare Franceze. Generalul Berthelot a adus, pe lîngă 100 de avioane nou-nouțe, și școala de pilotaj necesară. În scurtă vreme, instructorii francezi au reușit să salveze viețile tinerilor piloți români punîndu-i la punct cu tehnica evitării pămîntului odată ce ai reușit să te înalți deasupra lui. De mare folos au fost sfaturile privind eliberarea avionului din pripoane înainte de decolare și umplerea rezervorului cînd nu mai există combustibil în el.
Pînă la sfîrșitul anului 1918, armata română s-a înzestrat cu 322 de avioane dintre cele mai bune, între care Blériot, Nieuport, Farman, Caudron și Bréguet Michelin. Cu flota adusă aproape de standardele inamicului și cu piloți capabili, de astă dată, să supraviețuiască în primul rînd propriilor manevre, aviația noastră militară a reușit să ducă, deasupra capetelor infanteriei, un război pe cît de ambițios, pe atît de neobservat.
În 1917, ofițerul de aviație Grigore Gafencu, arătos și tînăr, înveșmîntat în jacheta din piele de capră a aviatorilor francezi, a participat la aproape o sută de misiuni de luptă și de observație, fără să piardă un singur avion.
Luat ca atare, Grigore era un exemplar plin de calități. Înalt, inteligent, brunet, cu un izbitor aer aristocrat, cu doctorat în drept la Sorbona și cu părinți bogați, era obișnuit să lase în urma lui mormane de femei secerate. De aceea, iubirea pentru o pasăre de lemn și pînză părea foarte nelalocul ei. Căci Grigore Gafencu, tînărul căruia părea să-i fie deschis paradisul terestru, era îndrăgostit de zbor. Iar din această idilă aeriană aveau să iasă cinci medalii militare și o poveste uitată de mulți.
