Probabil că fiecare dintre noi, ăștia trecuți de patruzeci și ceva de ani, are prin casă un exemplar din romanul lui James Clavell, Shogun. O presupunere cu șanse mari de veridicitate: a fost best-seller la toate editările, iar miniserialul cu Richard Chamberlain, care a circulat în România anilor ’80 pe casete video, s-a urmărit pînă la tocirea benzii de la atîta vizionare, devenind celebru în mințile și inimile adolescenților epocii. De-aici, poate, curiozitatea generală de la apariția în peisajul TV a noului serial Shogun, intrat în topul audiențelor pe locul 1, la doar două zile după difuzarea primelor episoade.
Povestea lui John Blackthorne, alias Anjin-san, este, deci, cunoscută. În 1600, cînd Mihai Viteazul traversa călare Carpații de pe-o parte pe alta, pilotul flotei olandeze plecate să găsească o rută mai scurtă către Indii și să jefuiască teritoriile descoperite de navigatorii spanioli sau portughezi naufragia cu corabia Erasmus, direct în vîltoarea intrigilor politice ale Japoniei feudale. Adus de apă ca picat din cer, într-o lume complet diferită de cea lăsată acasă, pilotul englez e nevoit să-și folosească toată inteligența și tot curajul de care se simte în stare ca să-și păstreze capul pe umeri, netăiat de sabia samurailor. Și încă în stare de funcționare, ca să poată învăța rapid regulile unei societăți în care viața e mai efemeră decît delicata floare de cireș în bătaia vîntului, iar moartea, o prezență curentă, înscrisă în codul japonezului, senior sau vasal, între datorie și onoare. Civilizarea barbarului englez care credea, ca toți compatrioții săi, și ca toți europenii, că dacă se spală se îmbolnăvește grav se va produce, totuși, în ciuda conflictelor între principii sau filozofii de viață, printre ritualurile locale cu o poetică aparte, de la ceremonia servirii ceaiului la sinucidere.
După aproape cincizeci de ani de la publicarea ediției princeps, cu această adaptare TV cel puțin nefericită, romanul are parte de o karma complicată. Chiar dacă scenariul se ține relativ aproape de subiectul paginilor, predicatul său e superficial, n-are substanță, trece neglijent peste detalii importante, definitorii pentru esența cărții. Totul este simplificat la maximum, pentru capacitatea de înțelegere, răbdarea și atenția foarte scurte ale generațiilor actuale, cărora trebuie să le prezinți multe imagini colorate și foarte puține cuvinte. Relațiile dintre personaje par forțate, bariera lingvistică fiind trecută foarte ușor, de parcă John ar putea citi subtitrările replicilor în japoneză (engleza trece oricum drept portugheză, spaniolă sau olandeză, în film); protagonistul e ales neinspirat, un actor oarecare fără charisma lui Chamberlain; s-au modificat niște nume și niște scene din roman, denaturîndu-li-se sensul. Cine n-a citit cartea o să urmărească acțiunea, dar o să priceapă prea puțin contextul, determinant pentru ceea ce este și ce merită să fie reținut din Shogun. Ar fi suficient material acolo pentru cinci-șase sezoane, nu pentru o serie limitată, care a trecut deja, în două episoade, prin jumătatea primului volum. Dar, dacă poți să treci peste toate erorile astea, nu-i chiar cea mai proastă variantă de serial posibilă. Se putea mult mai rău. Ca samuraii să fi fost niște lesbiene comuniste de culoare din lotul olimpic de sumo, de exemplu.
Pînă și astăzi, patru secole și ceva mai tîrziu, în epoca globalizării, Japonia e o cu totul altă lume, în care cel ajuns acolo va fi privit ca un extraterestru. Cultul ipocriziei s-a perpetuat, fiecare individ avînd cel puțin două fețe, una publică, conformistă la tradițiile și cutuma societății, alta complet privată. Politețea exagerată nu-i neapărat o dovadă de respect, ba chiar poate masca disprețul pentru interlocutorul care primește niște vorbe spuse fix invers față de cum au fost gîndite.
Privind din direcția Occidentului și a moralei creștine, toți cei responsabili de cea mai recentă reîncarnare video a cărții lui Clavell ar putea fi iertați. Dinspre japonezi, însă, după felul cum au tratat originalul, e posibil să li se permită tuturor să-și facă seppuku.
Shogun, 2024, varianta video pentru TikTok-eri a unui roman celebru, adaptat pentru TV de Rachel Kondo și Justin Marks după cartea omonimă scrisă de James Clavell, zece episoade de 55-70 de minute, difuzat de FX, disponibil pe Disney+.
Eu il văzusem la unguri, și e și mai ciudat să-i auzi în acea limba decât engleza trecând drept portugheza, nu mai zic de olandeză, care e tot limba germanica. Dar da. Măcar caracca și galera arata bine. Coregrafia luptelor scârțâie rău însă. Bietul Buntaro părea ca bate niște hoți cu parul.
Mario e mult mai buna ca în filmul original, aproape de imaginatia „cititorului”, Toranaga e reușit, are finețe și carisma.
Vibratia acțiunii cade și devine insuportabilă în fata așteptărilor.
Anjin…nu reușește sa fie spectaculos, nu trăiește fascinația, pentru el totul e firesc:)))), parca a citit deja cartea
Problema filmelor de astazi, fie de cinema sau televiziune cu seriale cu tot, este lipsa starurilor. Nu mai sunt staruri ca alta data, acel actor sau actrita care imprimau caracterului creat propriile emotii. Richard Chamberlain, Toshiro Mifune traiau caracterul pentru ca, la un moment dat, erau chiar ei. Asa a fost Anthony Quinn ca Zorba si ca Bombolini, Anthony Hopkins ca Hannibal Lecter, John Wayne ca John Wayne sau Tom Cruise ca Maverick in primul Top Gun. Nimeni nu mai poate juca acel personaj, le-au blocat pe vecie. Mai sunt inca de pomenit, la fel de buni sau poate si mai buni, dar astia mi-au venit primii in minte. In orice caz, orice film urmaresti azi te lovesti de aceeasi senzatie, actorii care mai sunt staruri sau cu potential sa devina, parca se retin sa dea tot ce pot. Ca sa nu mai spun ca majoritatea nu mai au dictie, ceea ce Peter O’Toole considera ca unealta principala a actorului, prin care este capabil sa-si transmita emotiile si sa se faca inteles. Nu mai exista subtilitati si insinuari (ah … Toma Caragiu, Dem Radulescu, Dinica, etc). Draga Olteanu-Matei putea sa fie o tzoapa si o tzatza pe scena sau in film, dar pe dedesubt intrezareai talentul si persoana educata. „Cancel Culture” si corectitudinea politica sufoca tot ce seamana a traire in viata artistica. Cat despre educatia si cultura scenaristilor, cred ca nu mai are sens sa vorbim.
Pentru cei care iubesc Shogun și iubesc și a vechia ecranizare, Shogun 24 nu are nici spiritul și nici litera cărții. Actorii, în afară de Toranaga sunt fffff prost aleși. Niște momente cheie pentru înțelegerea subiectului,plecarea din palatul din Osaka sunt tratate complet aiurea. Mi s-a făcut un dor nebun de vechia ecranizare
Vorbeam chiar azi cu cineva care îmi spunea că trebuia citită cartea pentru a înțelege complet vechiul film cu Chamberlain. I-am spus „pariez că serialul asta va fi mai simplu, pentru generațiile actuale”. N-am apucat sa văd decât primul episod, dar văd că review-ul de mai sus îmi confirmă teza.
Da,adevarat. Am citit cartea cred ca de 50 de ori. Am vazut si filmul si serialul cu Richard Chamberlain de cel putin 20-30 de ori. Am Si acum DVD-urile acasa. Când am auzit ca vine o noua ecranizare am fost fericit. Acum sunt in depresie,mai rau nu se putea. Actorul? Null! Actiunea? Departe de ceea ce a scris James Clavell. Imi pare foarte rau de Hiroyuki Sanada. Un actor mare,cred ca cel mai bun actor japonez astazi. Este singurul care salveaza cât de cât serialul. In schimb Omi si Yabu care au un rol mare in carte aici sunt tratati ca niste gunoieri. Rodriguez la fel,sau parintele Alvito cu un rol magistral dar care aici zici ca este un tzârcovnic. Sa nu mai vorbim de Mariko-san sau Fujiko,ori de Geisha Kiku -san. Prost serial,cu cât ma uit mai departe,cu atât sunt mai dezamagit. Scena cu evadarea lui Toranaga din castelul Osaka este o Parodie,iar scena cu incercarea de Sepukku a pilotului,e de râs. Si sunt doua scene care hotaresc doua destine. Rau de tot.
Atât de bine comentata producția asta( de altfel uriașă) în articolul de mai sus!
Se îndepărtează mult de carte, Anjin nu are nici un kikirez ( poate doar accentul britanic, ceea ce corespunde dorinței inițiale a autorului cărții- actor britanic in rolul principal), imagini întunecate . O dezamăgire pentru mine
In afara de alegerea nefericită a lui Anjin, peste care îmi este foarte greu sa trec, sunt relativ mulțumit. Se putea, mult, mult mai rău.
Împărtășesc pdv dvs. Nici Rodriguez, nici Yabu nu sunt rai. Fiind Netflix, mi-am setat nivelul de așteptare la „low”, asa ca ma uit.
Nu e Netflix deloc, e Disney +
Mii de scuze, aveti dreptate desigur, m-am zapacit…Dar de la „Endgame” incoace am ales acea setare despre care vorbeam,
Da, romanul permitea multe serii si episoade care ar fi prezentat lejer ecranizarea unei carti complexe si celebre. Cu fiecare episod am certitudinea si regretul ca ma apropii rapid de sfarsitul cartii.
Adevarat articol! Pacat de roman sa fie ecranizat asa de mizerabil. Am citit romanele lui Clavell si am vazut filmul si serialul Shogun. Ma mir ca n-au apucat sa bage niste actori de culoare in asta de acum. Poate data viitoare.
Asemenea si pentru „Dune” o ecranizare idioata care nu reflecta spiritul si complexitatea romanului lui Frank Herbert.
Totul e facut pe masura generatiei „Tik-Tok” asa e….adio cultura, bunvenit superficialitate si analfabetism
Abia asteptam sa apara.. dezamagire… scene rupte fara substanta… un Anji-san cu lentile de om inghetat in scena…scene cu samurai ologi cu o katana pe post de bat….fara emotii…aveam pretentii!
La anul 1600 fix, in slujba lui Mihai Viteazul era un anume John Smith-ala cu Pocahontas,care va ajunge explorator al Americii.O fi fost coleg cu Blackthorne aka William Adams?