Ar fi păcat să trecem într-un nou an fără să ne gândim la cei care țin România în loc.
La 1 ianurie 2017 se împlinesc zece ani de când România este membru cu drepturi și obligații depline al Uniunii Europene. Suntem o țară mică din punct de vedere al influenței politice la nivel european, dar cu o piață mare. O insulă de consumatori într-o mare de slavi puturoși, cu bani puțini. Dar n-am fi acolo unde suntem dacă n-am fi luptat și n-am lupta încă, din răsputeri, cu cei răi, cei urâți și, mai ales, cei corupți. Nu noi, adică nu toți. Ci doar cei mai buni, mai viteji, mai drepți și mai frumoși dintre noi: procurorii DNA.
N-avem destul bronz,
și nici n-am avea decât dacă l-am fura, pentru a ridica statui acestor oameni bravi, fără de care nimic nu ar fi azi așa cum este. Sunt atâtea dosare rezolvate de ei, atâtea acte de corupție demascate, atâtea rezultate bune în CV-ul doamnei Kövesi, încât nu ne vor ajunge secole pentru a le preamări eroismul. Procurorii DNA sunt cei mai eficienți procurori din lume. Rata lor de succes se apropie de 100%. Practic, un dosar întocmit de un procuror DNA e ca o sentință. Mașinării perfecte, procurorii DNA sunt feriți de greșeală. Oricine spune altceva atentează la independența Justiției. Or așa ceva nu se face. Există legi (încă) nescrise care interzic referirile dubitative la adresa procurorilor DNA. A nega acuratețea unui dosar făcut de DNA este lezmajestate și blasfemie în același timp. Ar trebui să renunțăm la obiceiul ăsta vestic și oleacă papistaș de a afișa, de Crăciun, scena nașterii lui Iisus, cu magii care aduc daruri. Ar trebui s-o înlocuim (și nu doar de Crăiciun, ci s-o menținem tot anul) cu statuete reprezentându-i pe preasfinții procurori depunând dosarele în fața umililor judecători, ce nu au alta a face decât a da sentința cerută prin rechizitoriu.
În definitiv, nici nu știm
de ce mai este nevoie de judecători. Nu ajung procurorii? De ce dublăm aiurea niște posturi? De ce? Pentru că ne place să cheltuim banii fără rost? Poate că ar fi cazul să lăsăm judecătorii să se ocupe doar de dosarele civile și de alea penale soldate cu mortăciuni și furturi din avutul privat. De corupție să se ocupe doar procurorii. Procurorii și unii jurnaiști mai pricepuți, sentențioși. E suficient atât.
Pentru că judecătorii sunt niște naivi
și sunt ușor de indus în eroare. Ei au obiceiul să judece, iar uneori a judeca este sinonim cu a gândi. Nu se face așa anticorupția. Dar nu e doar vina judecătorilor. E și vina penalilor din Parlament, care, uneori, dau legi precum cele prin care judecătorii sunt puși deasupra procurorilor. Sau altele, prin care se cer probe. Nu, nu așa se luptă cu corupția.
Dacă nu ne credeți, vom înșira în cele ce urmează cele mai revoltătoare cazuri de oameni care, speculând slăbiciunile sistemului, au reușit să se sustragă dreptei pedepse.
După patru ani de proces,
39 de inculpați în ceea ce s-a numit “Dosarul Portul Constanța” au fost achitați de către judecători. Aparent, judecătorii nu au considerat că faptele de care erau acuzați cei 39 de inculpați au putut fi dovedite de către procurori. Păi, se poate? Ce dovezi mai trebuiau? Nu ajunge rechizitoriul? Unde mai pui că cei 39 de inculpați au fost concediați, și-au pierdut funcțiile, au tras mâța de coadă patru ani. Nu ajungea atâta lucru pentru o condamnare?
Tot judecătorii sunt cei care,
neținând cont de nevoia PNL de a oferi un primar municipiului Tulcea, au considerat drept neprofesionist dosarul întocmit de DNA Galați primarului din Tulcea. Nu ajungea faptul că respectivul a fost arestat preventiv și apoi la domiciliu? Nu era suficient atâta pentru a-l condamna direct?
Judecătorii, da, tot ei,
au retrimis la DNA dosarul Liei Olguța Vasilescu. Cică nu era bine făcut nici ăla. Ei, hai că asta e bătaie de joc. Cum să nu fie bine făcut? S-a pomenit așa ceva?
E mult mai bine când
judecătorii nu se bagă sau nici măcar nu sunt lăsați să-și dea cu părerea. De exemplu, poți suspenda un ministru care te enervează dacă e doar cercetat penal. S-a întâmplat, a făcut-o Traian Băsescu în cazul lui Teodor Atanasiu. Omul era cercetat penal, iar președintele l-a zburat din funcție. Bine, ar mai fi amănuntul ăla stupid că, până la urmă, cercetarea penală s-a dovedit a fi un fâs, a și încetat, n-a mai ajuns nici la proces cauza, dar cel puțin țara a scăpat de un ministru incomod. Așa ar trebui să funcționeze lucrurile. Nu contează dacă ești vinovat sau nu ești vinovat. Nu, astea sunt farafastâcuri pentru oameni care au timp de pierdut. Democrația, într-o țară ca România, se construiește greu și cere metode specifice. Mai există, încă, unele mecanisme aberante, împrumutate din Vest, care ne împirdică să-i băgăm în pârnaie pe oameni imediat ce ni se scoală nouă, dar, cu tenacitate și devotament, cu sprijin din partea bună a presei, cu susținerea potrivită de la ambasade, putem trece și peste aceste neajunsuri.
Să recapitulăm, așadar,
și să vedem unde mai e de lucru în viitorul imediat pentru a intra în rândul țărilor care vor cu adevărat să învingă corupția.
În primul rând, cele aproximativ o sută de dosare de corupție anuale în care acuzații nu sunt condamnați trebuie reluate. Cum am mai spus, trebuie dată rapid o lege care să stabilească foarte clar și definitiv că judecătorii nu mai au voie să se apropie de dosarele DNA. Orice dosar DNA trebuie să se încheie nu cu un rechizitoriu, ci cu o sentință.
În al doilea rând, trebuie făcut ceva și cu avocații. Da, ăștia sunt o a doua mare plagă după judecători. Deci, neapărat, trebuie și o lege care să le interzică inculpaților din dosarele DNA să-și angajeze avocați. Sau, dacă-și angajează, să n-aibă voie să-l angajeze decât pe maestrul Mateuț. Doar el are o rată de condamnări mai mare decât DNA.