Plictiseala, ultima frontieră. Astea sînt călătoriile lui StarPitt Enterprise. Misiunea lui: să exploreze noi și stranii moduri de-a moțăi în scaunul de cinema, să caute noi forme de căscat și noi sforăituri, să meargă cu lehamitea acolo unde nimeni n-a mai ajuns vreodată.
E drept, criticii s-au dat peste cap să laude filmul drept o simfonie de teme și culori și interpretare și chestii, dar ce știu criticii, de fapt? În mare, lăudătorii de azi sînt tot ăia care desființau Rambo pe motiv că e Rambo, deci putem conchide că sînt bătuți în cap mai ceva ca un cui cu experiență.
Premisa era îmbietoare, sînt de acord. De undeva, de la marginea sistemului solar, ascunsă în umbra valurilor lui Neptun, o navă dispărută în misiune în urmă cu 16 ani începe să prăjească tehnica spațială a omenirii cu electroshot-uri. Omenirea, că momentan atît există în lumea filmului, e în pericol pe toate planetele pe care s-a extins. E momentul să-l trimită în acțiune pe Roy McBride (Pitt), astronaut excepțional și fiu al dementului legendar care a dus misterioasa navă de mai devreme în străfundurile spațiului.
Adăugați o cinematografie care atinge ciobănește sublimul, mai ales cînd e propulsată de muzica superbă. Într-adevăr, dacă e ceva vrednic de-a fi considerat bun, foarte bun, excelent, acel ceva e coloana sonoră care, sincer, merita un film pe măsură.
Din păcate, combinația de imagine spațială și sunet cosmic nu e destul ca să recomande filmul. În cel mai bun caz, sînt picături de frumos într-un ocean de, hai să-i zicem, mocirlă, deși toată lumea se prinde de paradox după primele 15 minute. Ținta călătoriei o fi Neptun, dar scenariul e scos clar din Uranus.
Pitt pornește în spațiu, recitîndu-și litania împotriva fricii: „Nu mă tem. Nu mă pot baza decît pe mine. Voi lua decizii pragmatice” și așa mai departe. Și, după un film întreg în care fix asta face, împinge narațiunea mai departe de unul singur, să nu rămînă ca proasta suspendată în imponderabilitate, ajunge brusc la concluzia că tot ce crede e greșit, că trebuie să comunice mai mult, trebuie să-și exprime sentimentele și să împărtășească greutățile celorlalți. Dovadă că vidul absolut nu e doar în spațiul cosmic, ci și în ăla dintre urechile scenariștilor.
Drumul spre Neptun pare să dureze o eternitate, mai ales pentru că scenariul pune accentul hotărît pe „tern” și insistă cu bălmăjelile interioare ale protagonistului sau cu dialoguri de umplutură. Rarele momente de acțiune par mai mult accidente sau, dacă vreți, alternative la umplutura verbală care sufocă narațiunea pricăjită. Binevenite, dar complet ilogice în cursul acțiunii dacă cineva ar aplica filtrul rațiunii.
De exemplu: Brad Pitt, dacă tot trebuie să ajungi de urgență pe Neptun, atunci pleci pe Marte, că doar de acolo te putem lansa spre planeta și mai albastră. Așa că pleci pe Lună cu un transport civil și de-acolo pleci spre Marte, pentru că altfel nu putem filma scena de urmărire cu vehicule lunare. Și dacă tot vorbeam: Luna e plină de pirați spațiali, deci nu te trimitem cu o navetă spre baza noastră militară de pe Lună, ci pleci tu cu ATV-ul sub escortă armată. Escortă armată al cărei unic rol e să se întrebe ca proasta: „Noi ce facem dacă găsim niște pirați care trag în noi pe stradă? Anunțăm Miliția la telefon 22-22-22?”.
În final, marea întîlnire cu McBride Sr. e cea mai chinuită bășină de la tragicul caz al unui castor cu o ghindă blocată în cur. Puteai crea un monstru. Puteai creiona un om ros de regrete că și-a urmat visul, dar uite cît de scump a plătit acest drum. Puteai să dezlănțui pe ecran un erou profund tragic, complex și demn, simultan, de milă și dispreț. Dar să explici dispariția și drama de pe navă cu „Asta îmi place mie, ăștia m-au trădat, munca mea contează cel mai mult”, iar dezastrul electromagnetic cu „S-a stricat mașina” e bovinitate de nivel galactic.
Ad Astra. R.: James Gray. Cu: Brad Pitt, Tommy Lee Jones.
