Adevărul nu contează nici cît negru sub unghie

Unul dintre cei mai dragi autori de la care am învățat nu numai literatură, dar și logică, este Karel Capek. De cînd călătoresc prin social media, lecțiile/articolele lui m-au scos din nenumărate impasuri logice. Culmea e că tot ce spune e de bun-simț (și io mă puteam gîndi la asta, e la mintea cocoșului, da’ nu mi-am încordat mușchiu’), dar și mai ușor de surprins la oricine patinează pe gheața polemicii. Cum sînt deja persona non grata în multe bule, nu mă obosesc să iau în considerație orice aberație (n-am găsit altă rimă). Ar fi o zădărnicie a zădărniciilor să împaci pe toată lumea – nu poți ajunge acolo decît dacă abandonezi orice urmă de bun-simț. Dar, foarte ciudat, niște bulișoare mai mici scapă din încercuire și poposesc pe pagina mea, unde, înarmate cu un dicționar ideologic jerpelit, intră în discuție din prima, cu convingerea îndrăzneață c-o să mă pună cu botul pe labe. Mărturisesc, de la bun început, că nu le știu pe toate și nici măcar nu pozez într-o astfel de figură ridicolă. Dar bruma de onestitate pe care pretind că o mai păstrez mă obligă ca, înainte de a face o afirmație, să mă documentez, să întreb oamenii care se pricep, iar dacă rămîn nedumerit, să nu mă bag în discuție. Nu-mi iese întotdeauna, dar eu încerc.

Hai să mă întorc la magistrul meu, care spune așa: „Imago. Constă în faptul că adversarului real i se substituie o momîie neverosimilă, după care această momîie este răsturnată în chip polemic. Se polemizează, de pildă, cu ceva ce nici nu i-a trecut prin gînd adversarului combătut și nici n-a spus niciodată în acest sens; i se demonstrează că este sărac cu duhul și că greșește, pe niște teze care într-adevăr sînt sărace cu duhul și greșite, însă nu sînt ale sale“.

Și „Despicere. Constă în faptul că acela care polemizează trebuie să se înfățișeze ca fiind superior din punct de vedere intelectual adversarului său, ori, ceea ce este același lucru, trebuie să se dea la iveală faptul că adversarul este un tip mărginit, un prostănac, un scrib, un flecar, un butoi gol, un zero, un epigon, un pungaș, un prost crescut, un terchea-berchea, o pleavă, un avorton și, în general, un subiect cu care nu merită să stai de vorbă. Această ipoteză apriorică îi va permite apoi celui care polemizează să ia tonul polemic satisfăcut, didactic și sigur de sine care, inevitabil, se cuvine în astfel de situații“.

Astea-s premisele, hai să vedem conținutul. De curînd, mai multe țări europene (și eu sper că toate, fără excepție) au interzis tratamentul hormonal cu blocanți sau transformeri ai structurii interne în cazul copiilor și al adolescenților. Au avut loc atîtea drame, atîtea mutații, atîtea nenorociri, că responsabilii cu sănătatea mintală și fizică a națiunilor au deschis ochii, în sfîrșit. Asta nu are nici o importanță în ochii unei infime minorități ideologizate și fanatizate. Mai repede trece cămila prin urechile acului decît o fărîmă de îndoială printr-un creier fanatic. O fi – să fie la ei. Dar asta nu îi împiedică să treacă la atac, în pofida faptului că tot mai multe țări europene, după beția cu idei și hormoni, interzic tratamentul de modificare a copiilor și adolescenților. E și firesc. Un copil are, de-a lungul timpului, diverse faze, dezechibre, transformări – afurisiții de hormoni se războiesc și lasă pe cîmpul de luptă (era să-i zic tactic) leșuri formative. Cînd creierul se maturizează, ajunge, și el, săracul, la maturitate. Dar, pentru că realitatea nu contează, singura armă eficientă de atac și apărare e invectiva. Sau acuzația. Și care acuzație e mai bună decît aceea de fobie? Așadar, vor ridica păgubosul steag al fobiei. Orice îndoială, orice argument, orice relatare simplă și clară sînt învelite în gogoașa „transfobică“, cu eternul alai de acuzații nesusținute de nimic. Am să dau un exemplu. Într-o discuție recentă despre subiectul acesta mai degrabă tragic, un trol zice așa: „E secretul lui Polichinelle că esti transfob. E OK. Adică nu e OK. Dar nu e nevoie să te ascunzi in spatele unor chestii de genul «experimente pe copii

Mîine-poimîine o să vii cu Justin Trudeau e homosexual, în Canada e dictatură, și free speech is under attack. Cunoaștem.

NB E penibil și dureros că o persoană la vîrsta pe care o aveți, și mai ales bagajul cultural pe care îl aveți, debitează chestii de genul ăsta fără cea mai mică urmă de empatie și înțelegere. Plus magnetul de transfobie generat de post“.

Spuneam la începutul articolului că nu contează ce spune, ce afirmă un om. Important e să dai impresia publicului că adversarul tău e cine nu e. Îl ataci pe idei și păreri pe care nu le are. Nu am afirmat niciodată că Trudeau ar fi homosexual (și nici nu mă interesează). Mai rău, am militat, acum opt ani, împotriva referendumului pentru familie. Nici nu am manifestat undeva împotriva transsexualității. Dimpotrivă, mi-am manifestat compasiunea pentru persoanele care sînt silite de natură să trăiască într-un corp străin. Ce tragedie o fi acolo nici nu îndrăznesc să îmi imaginez. Dar, în același timp, nu o să mă oprească nimeni și nimic să apăr copiii de o intervenție brutală care le poate distruge destinul, viața și sentimentele. Și să spun că aceia care sprijină acest experiment au deschis haznaua iadului și îi admiră, cu orgasm, pe cei care cad acolo.