Adevărul, slugă la doi stăpîni

Mihai Șora avea 74 de ani în 1990. Nimic din lingoarea bătrîneții nu-l marcase. Părea omul fără vîrstă, fără limite, restrîns, totuși, într-un soi de timiditate fundamentală. În 1990, intra în guvernul provizoriu, al lui Petre Roman, iar mineriada din 13-15 iunie l-a găsit la Ministerul Învățămîntului. Aici încep neclaritățile și părerile. Împotriva unei concepții generale induse, Șora nu și-a dat demisia din guvern. A părăsit funcția cînd mandatul i s-a terminat. Dacă nu mă înșel, a participat, cîteva luni mai tîrziu, la marea demonstrație a bucureștenilor împotriva violențelor feseniste. Dreapta extremă îi reproșează asta neîncetat, în timp ce stînga extremă îi reproșează introducerea religiei în școli.

Era rău că s-a introdus religia? Deloc! Trăiserăm într-o țară în care propaganda ateistă fusese lege 40 de ani. Era un act reparator. Pînă și eu, ateu nemilitant, sînt de părere că studierea credințelor și cutumelor religioase ale umanității destupă minți și aduce mai multă pace. Ce a urmat, însă, catehizarea și separarea religioasă a școlilor, a fost un dezastru. Dar nu i-l pot imputa lui Șora. Dar de ce nu și-a dat demisia? Răspunsul meu e că politica e o artă a compromisului, iar de învățămîntul românesc depindeau, vai, generațiile viitoare. Nu îți iei traista și lași patru milioane de copii în voia nimănui. „Gata, m-am supărat. Îmi iau jucăriile și plec.“

Șora și-a continuat viața netulburat. Era prezent, pe ici, pe colo, își trăsese gagică militantă și vorbăreață (de care avea să se despartă mai tîrziu), însă era la fel de retras ca întotdeauna. Singuratic (dar sociabil), taciturn, era primit și privit cu admirație, cînd invidioasă, cînd perplexă, dar întotdeauna reală. Cînd am aflat că o mult mai tînără poetă are grijă de el, ne-am zis că totul va fi bine. Cineva avea grijă de el și totul era în regulă. Numai că tînăra poetă, mai mică cu 56 de ani decît filosoful, a pus, încet-încet, mîna pe hățuri. Primul lucru a fost să-l separe de familie. Nu de fosta soție, Mariana (care avea să decedeze în 2011), dar de copiii lui. Era deja de notorietate publică, printre cei care îl cunoșteau bine (nu ceata de groupies, care a aflat de existența unui tip supercool, pe nume Șora, căruia să i se închine), că cei trei copii nu mai au acces la el. Iar discuțiile sunau cam așa: e bine că are cine să îl îngrijească sau e rău că nu-l mai pot vedea urmașii?

De curînd, a existat o polemică cu iz de scandal. Fiul mai mare, Tom, a zis una, soția, alta. El, că nu și-a putut vedea tatăl decît o dată în zece ani, ea, că nu-i adevărat. Cine să aibă dreptate? E cuvîntul unuia împotriva celuilalt. Părerile sînt împărțite. Dar, dincolo de păreri, ar trebui să măsurăm cu un cîntar ceva mai fin și mai precis. Ce știm? Știm, de exemplu, că, în 2022, sub numele lui Mihai Șora apare pe Facebook o postare legată de criza energiei electrice. Bătrînul filosof „se plînge” că ENEL i-ar fi transmis o factură de peste 6.000 de lei. Net-ul a luat foc, mai ales că facturi asemănătoare primiseră și alte persoane. „Vă bateți joc de un om bătrîn, vă bateți joc de noi! Nu vă mai potolește Dumnezeu, lacomilor!“ Răspunsul companiei a trecut nițel neobservat, cum e cazul cu multe dezmințiri. Ce susținea ENEL? Trimiși să citească contorul familiei, lucrătorii nu au fost primiți în casă vreme de aproape doi ani. Iar răspunsul coincidea, ciudat, și cu celelalte cazuri în care, tot așa, proprietarii nu permiseseră accesul la contoare. Asta, deja, înclină nițel balanța în partea lui Tom Șora. Dar mai există multe relatări în care jurnaliști, oameni de cultură, foști prieteni (fără să știe de ce au devenit foști) etc. povestesc că au încercat să se întîlnească cu patriarhul-filosof, pentru interviuri și/sau discuții. Ciudat, nu au fost primiți. Singurele ieșiri publice, în calitatea sa de om de mare cultură, au fost îndelung pregătite, după ce s-au cerut în avans întrebările, s-a negociat prezența soției la toate (puține) evenimentele respective, după studierea biografiei politice a petentului. Orice pată, cît de mică, în istoria solicitantului a dus la un refuz categoric. Accesul direct, nemediat la Mihai Șora a fost tăiat. Mai mult, cunosc unul dintre cele mai ridicole cazuri evăr, pentru că, luate la mînă, sînt foarte multe. Lumea îl cunoaște, măcar din vorbe, pe profesorul Doru Căstăian, de la Galați. E un intelectual mai degrabă de dreapta (deci e de bine), iubit de elevi, foarte activ pe partea de educație (deci și mai de bine), dușman al hoțiilor politice și intelectuale (cel mai de bine). Doar că dl Căstăian are un defect. Lui îi place și să polemizeze. Adică să pună la îndoială ideile oferite, pentru a le verifica validitatea. Dracu’ l-a îndemnat să aibă o obiecție la una din „postările“ făcute de pe contul filosofului? Dracu’, că altcineva nu mai e în listă. Ce a urmat? Blocarea acestui individ și atenționarea prietenilor săi, îndemnați să nu-i mai vorbească, să-l repudieze. Cine îi îndemna? Peretele filosofului. Doru Căstăian a fost mîhnit la început, apoi a descoperit că nenumărate alte persoane (cum spune el însuși, deasupra oricăror bănuieli) au fost blocate în același mod. Era o operațiune de izolare a lui Șora de propria lume, cea a ideilor. Cred că nu are rost să spun că am avut aceeași soartă, urmată de o rapidă răspîndire de mizerii la adresa persoanei mele. Dar, despre embargou, poate vorbim data viitoare.