Uneori, toată chestia asta cu anii și cu lunile pare foarte desuetă. Poate că ar trebui să apelăm la alte unități de măsură ca să ne orientăm în timp. De exemplu, scandalurile online în care părți importante din populație sunt implicate și din cauza cărora cetățenii sunt orbiți complet, până în punctul în care ignoră complet alte nevoi. Pare că a trecut o veșnicie de când toată lumea vorbea despre Schengen. Pentru câteva zile, impresia generală a fost că se dă o luptă de proporții între bine și rău, iar rezultatul trebuie să arate la ce bancă spunem că ne mutăm conturile.
Românii au urlat de neputință pe Facebook cu majuscule, iar apoi lumea s-a mai calmat. A contat decisiv nu doar trecerea timpului, dar și modul în care alde AUR au încercat să instrumenteze politic nemulțumirea.
Apoi au venit sărbătorile, când lumea a preferat să dedice mai mult timp digestiei, pentru ca, de Anul Nou, să înceapă furtuna. Teambuilding tocmai apăruse pe Netflix. A urmat o dezbatere stufoasă și confuză, din care n-am reușit decât să scot trei concluzii.
- Nu ai decât de pierdut dacă iei parte la iureșul de păreri.
- Există la noi o clasă de consumatori pentru care filmul e un obiect bine definit. În ochii lor, nu orice poveste cu imagini în mișcare pe un ecran reprezintă un film. Filmul ideal e o dramă călduță și cuminte cum făcea Hollywood-ul prin anii ’80-’90, o poveste în cheie realistă în care limbajul nu derapează pentru că 1) are grijă scenariul original să nu derapeze și 2) posibilele asperități sunt anihilate pentru că e vorba de o limbă străină, iar obscenitățile nu au forță decât pentru nativi sau pentru cei care „trăiesc“ în limba aia. Pentru clasa asta de spectatori, orice alt tip de producție, fie că e din Noul Cinema românesc sau o comedie de YouTube cu maneliști, stârnește aceeași reacție: „Ăsta nu e film!“.
- Un film comercial și un film de festival sunt specii diferite și vor lucruri diferite de la viață. Prin urmare, nu poți să le evaluezi după aceleași criterii. E ca și cum cineva ți-ar spune un banc și ai pufni disprețuitor: „Asta nu e literatură!“.