Redactor-șef al Editurii Polirom, Adrian Botez a înființat acum trei ani colecția „Biografii romanțate“ care a avut și are succes la cititori, încît se bucură de tot mai mulți colecționari. L-am întrebat deci pe fondator cum a apărut colecția, cum îi merge, care-i sînt punctele tari și care slăbiciunile.
Cristian Teodorescu: Cum ți-a venit ideea cu colecția „Biografii romanțate“?
Adrian Botez: Cum am mai spus, ideea nu a fost a mea, e o idee „furată“. Echipa Muzeului Național al Literaturii Române din Iași s-a gîndit la năstrușnicia asta, ca proiect pentru ediția din 2018 a FILIT. Cum proiectul era unul de moment, local și nu urma să fie dezvoltat, după discuții cu cei de acolo, am decis să preluăm modelul la Polirom și să îl dezvoltăm. Așa că „biografiile“ de la noi au devenit romane mai măricele, iar lista personalităților de transpus în personaje rămîne deschisă.
C.T.: Un nesemnat de la revista România literară e convins că prima carte din colecție e cea despre Nichita Stănescu, care e printre cele recente. Același zice că nu-i e clar ce înțelegi tu prin biografii romanțate. Îl lămurești sau îl lași cu neclaritățile lui?
A.B.: Nu cred că e cazul să mai lămuresc pe nimeni și cu atît mai puțin un comentator anonim. Toate nelămuririle privind seria, ordinea și numărul aparițiilor își găsesc răspuns pe site-ul Editurii Polirom și orice neclaritate privind titlul acesteia poate fi limpezită, de către cei excesiv de preocupați de el, dacă nu deschizînd cîteva volume, atunci măcar consultînd Dicționarul Explicativ al Limbii Române. Se găsește pe net.
C.T.: Cîtă trecere la cititori are colecția?
A.B.: Știu că orice mamă își laudă puiul (deși eu nu sînt tocmai o mamă, iar cărțile nu sînt tocmai pui), dar aș îndrăzni să spun că este destul de populară, cu toată lipsa de modestie. Dincolo de faptul că majoritatea celor din urmă au fost retipărite (deși tirajele nu sînt chiar mici), chiar de mai multe ori, am descoperit cu încîntare, în timp, că sînt și destui fani ai seriei, care au în bibliotecă toate volumele publicate pînă acum și așteaptă cu nerăbdare următoarele titluri, ba chiar oferă sugestii în privința viitoarelor personaje prinse în proiect. Încet-încet se creează o comunitate frumoasă a „biografiilor romanțate“, formată din cititori și scriitori. Și mă bucur că am și eu un locușor pe acolo, undeva în interior, într-un colț.
C.T.: După trei ani, care-s punctele tari și care sînt slăbiciunile „biografiilor romanțate“?
A.B.: Cred că amestecul (nu chiar atît de) inedit de ficțiune și non-ficțiune, de documentare și creație are priză la public. Din fiecare poți afla multe detalii despre viața unei personalități (și nu numai, fiindcă inevitabil personajul interacționează cu alte personaje la fel de reale), dar citind practic un roman la fel de pasionant, interesant, trist sau amuzant, uneori aventuros, alteori domol ca orice altă operă de (100%) ficțiune. De asemenea, cred că ajută mult faptul că autorii sînt oameni bine conectați în lumea literară, prozatori foarte buni și dornici de travaliul documentării din care să construiască romanul. În plus, îmi place că, avînd libertate totală în privința formei romanului, scriitorii pot pune în practică orice idee inspirată privind transpunerea în personaj a personalității alese, astfel că fiecare volum e ca un ou cu surprize, niciodată nu știi sigur ce îți oferă pînă nu îl deschizi și îl citești.
La puncte slabe, aparent, titlul, care uite că naște interpretări și dezbateri. Dar nu sînt sigur că e un punct slab, pentru că… naște interpretări și dezbateri. De asemenea, poate pentru că era o noutate ciudată, poate pentru că erau considerate cărți cu o doză prea mare de comercial, la început nu au prea intrat în vederile criticii literare, decît sporadic, dar asta văd că începe să se schimbe, fiindcă, în definitiv, sînt și romane foarte bune. Un alt neajuns (și cred că e ultimul, pentru că refuz să le mai caut nod în papură, e mai bine și mai corect să le caute alții) este că aproape toate nu pot fi decît „de uz intern“, în România, dat fiind că foarte puține dintre personaje sînt cu adevărat cunoscute în străinătate. Deci șansele unor traduceri sînt destul de slabe, deși știu că genul ăsta literar prinde afară (am vorbit cu editori străini care au fost încîntați de idee, cine știe, poate unii vor porni propriile „biografii romanțate“ la ei în țară), dar cu personalități pe care le cunosc.
C.T.: Ce faci dacă, să zicem, doi autori vor să scrie despre aceeași personalitate?
A.B.: Le organizez un meci pe viață și pe moarte, fără reguli, pentru ea, iar la final vedem cine și-a dorit-o mai mult. Glumesc, desigur (n-aș face precizarea, dar în ultima vreme mi-e cam frică să fac glume fără disclaimer). E aproape imposibil ca doi autori să își dorească să scrie despre aceeași personalitate în același moment. Și, în mare, mergem pe sistemul primul venit, primul servit. Dacă o personalitate este deja aleasă de altcineva, fac precizarea și, în general, al doilea venit alege o altă personalitate (nu cred că a fost vreun caz în care să se descurajeze definitiv și să renunțe să mai scrie vreun roman biografic, deși sînt cîțiva dintre cei care au scris deja și care au spus că nu ar fi acceptat nici o altă personalitate decît cea pe care au ales-o).
C.T.: Cum se califică cineva pentru a deveni subiect de biografie romanțată?
A.B.: N-aș zice că sînt niște criterii bătute în cuie și definitive. Bine, probabil că nu ar fi indicat să publicăm personalități încă în viață, din motive evidente. Important e însă să fi fost parte, într-un fel sau altul, din istoria culturală, mai îndepărtată sau mai apropiată, a României. Să fi fost un nume în epocă în ramura culturală din care el sau ea făcea parte, să fi lăsat ceva în urmă. La început am preferat nume cunoscute, sonore pentru publicul larg, dar pe parcurs vor intra și personalități care după moarte au intrat într-un con de umbră și acum sînt puțin sau chiar deloc cunoscute, deși au avut contribuții importante în domeniul lor, cum este Marioara Voiculescu, despre care a scris recent Alina Nelega.
C.T.: Propunerile sînt ale editurii sau vin dinspre autori?
A.B.: Și, și. Eu am o listă, pe care o completez mereu cu noi nume, cînd îmi mai vine vreo idee. Ofer lista respectivă (din care sînt scoase numele deja luate) noilor autori pentru inspirație și sînt liberi să aleagă pe cine vor de acolo, iar uneori vin ei cu propuneri diferite (acceptate de cele mai multe ori), uneori pur și simplu surprinzătoare, alteori surprinzătoare pentru că nu îmi venea să cred că lipsesc de pe lista mea. În plus, cum scriam mai sus, în ultima vreme vin sugestii și dinspre cititori și nu sînt deloc rele, ba chiar pot spune că unele sînt providențiale. De exemplu, din cîteva întrebări și discuții din social media mi-am dat seama cu stupoare că de pe lista mea lipsea… Liviu Rebreanu! Inițial am zis că e imposibil, că sigur l-am dat cuiva și am uitat (nu mai spun ce panică m-a cuprins și cum am verificat toate căile de comunicare din ultimii trei ani). Ei bine, nu, se pare că, spre rușinea mea, „doar“ îl trecusem cu vederea. Noroc cu cititorii pasionați!
C.T.: Colecția asta ar putea deveni un soi de istorie a României prin personalitățile ei. Așa ai vrut sau așa se întîmplă?
A.B.: Sincer, nu a fost neapărat ăsta planul sau un obiectiv la început. Sigur, inițial o vedeam ca pe o galerie literară cu cît mai multe personalități române, aduse și prezentate publicului… altfel. După primele patru-cinci-șase volume însă, mi-am dat seama că personajele se intersectează, în spațiu și în timp, că sînt diverse perspective pentru diverse situații, că uneori se predau ștafete temporale de la o personalitate la alta și de la o carte la alta (cu sau fără voia autorilor), că sînt puncte de vedere și interpretări diferite, care pot conduce chiar la dezbateri. Prin urmare, am înțeles că, dincolo de ce aș fi vrut eu la început sau nu, asta se întîmplă natural, este pictată o frescă istorică (culturală și nu numai) a României, la care fiecare carte contribuie cu un nou detaliu. Să vedem, așadar, ce tablou iese.
Lipsind Rebreanu,ati omis” Spanzuratoarea”