Încercarea lui Vladimir Putin de a folosi în Republica Moldova minoritarii rusofoni și găgăuzii drept coloana a cincea și de a epura etnic teritoriile pe care le-a anexat în Ucraina nu e o noutate, e de părere istoricul Adrian Ilie. Putin copiază metodele folosite de Stalin în Basarabia și în România, unde erau zelos aplicate de Partidul Muncitoresc condus de Gheorghiu-Dej, inclusiv pe pielea minoritarilor.
C.T.: Cînd rușii au intrat în țară, iar după războiul al doilea mondial s-au instalat temeinic în Dobrogea, una dintre legendele locale zice că s-ar fi folosit de minorități ca de o coloană a cincea. Așa e?
A.I.: Sovieticii s-au folosit de oamenii care le erau fideli, pe care îi puteau manipula, fără prea multă carte și care nu puneau multe întrebări. Aveau nevoie de oameni obedienți, indiferent din ce neam ar fi provenit aceștia. Fără îndoială că existau situații particulare în care anumiți membri ai unor comunități acționau ca o adevărată coloană a cincea, în interesul noilor stăpînitori, dar și al lor personal. Nu acționau în folosul minorității respective, ci doar în interesul partidului și al lor personal. La Medgidia, unul dintre primii primari comuniști a fost Ivan Trifomov, dar acțiunile sale nu au avut în vedere persecuții politice. Putem spune că erau promovați în funcții importante etnici de origine rusă, cum a fost cazul amintit anterior.
C.T.: De fapt, adevărata coloană a cincea a rușilor a fost, după război, Partidul Muncitoresc Român, al cărui braț înarmat, Securitatea, a făcut prăpăd în Dobrogea. De ce avea Securitatea din Constanța o faimă înfiorătoare?
A.I.: Este adevărat. Coloana a cincea a fost Partidul Muncitoresc Român, iar organul de represiune a fost Securitatea, înființată încă din 1948, avînd model poliția politică din Uniunea Sovietică. De fapt, comuniștii preluau întru totul directivele venite de la Moscova, considerînd că un astfel de regim se poate menține doar prin forță și intimidarea adversarilor politici. În Constanța, Securitatea avea o faimă sporită în condițiile în care opozanții politici și chiar unii dintre minoritari au cunoscut răcoarea beciurilor în care erau persecutați. Unii dintre acești opozanți, de cele mai multe ori fără o vină anume, au murit în urma bătăilor groaznice la care erau supuși. Colonelul Gheorghe Papuc era unul dintre cei mai zeloși oameni ai sistemului. Printre victime putem aminti pe: Negip Hagi Fazil (1906-1948), decedat în timpul unor anchete groaznice, după cinci zile, Șayp Veli Abdula, arestat în 1945 și în 1952, și Memet Vani Yurtsever, care își aducea aminte de anii de detenție spunînd: „Ancheta ne umple de bătaie“. Cei care au supraviețuit au rămas cu amintiri dureroase toată viața.
C.T.: La Canal au fost trimiși la muncă forțată și destui minoritari bogați din Dobrogea. Asta în afară de cei dispăruți, despre care se spunea că au fugit din țară. Se mai interesează azi cineva de soarta lor?
A.I.: La lucrările primului Canal, începute în 1949 și abandonate în 1953, au lucrat deținuții politici, printre care și chiaburii dobrogeni, tătari sau de alte etnii. Arestările lăsau familiile fără capul acestora, care fie era ucis în bătaie, fie era trimis la lucrările Canalului (trasat în grabă de Stalin pe o hartă), unde mulți și-au pierdut viața. Cei decedați în barăcile neîncălzite și insalubre primeau un diagnostic bazat pe două inițiale „FD“, care însemna fără diagnostic. Putem aminti aici pe Asan Riza, Caramisi Mihai și Hairedin Galip. Despre cei care dispăreau după arestarea făcută de autoritățile comuniste nu se mai știa nimic și se vehicula ideea că ar fi fugit din țară. Despre tătarii sau turcii dobrogeni se spunea că ar fi fugit în Turcia, unde mulți dintre aceștia aveau rude. Realitatea era însă alta, iar numărul celor care au reușit să emigreze a fost relativ mic. Despre unii dintre aceștia, mai cu seamă despre intelectuali, se vorbește și astăzi.
C.T.: O parte dintre armenii din Dobrogea au plecat după război în Armenia Sovietică, ceilalți care au emigrat au ales Occidentul. Cei ce s-au dus în Armenia și-au dat cu pumnii în cap și le scriau armenilor rămași să nu se grăbească sau e doar un mit?
A.I.: Bineînțeles că nu este un mit. Armenii, asemenea evreilor, au avut de suferit nenumărate vexațiuni din partea unor popoare care se considerau superioare, stăpînitoare. Armenii au avut de suferit un adevărat genocid, din partea turcilor, iar evreii au fost exterminați în lagărele din Est, fără nici un fel de remușcări, de către naziști. Unii au emigrat în Uniunea Sovietică, iar alții în Occident, mînați de ideea unui trai mai bun și mai sigur. În Dobrogea au rămas armeni, însă numărul acestora a fost nesemnificativ. La Medgidia erau 131 de armeni în 1930, iar după 1945 mai rămăseseră doar 27. Numărul lor s-a împuținat și mai mult odată cu trecerea timpului. Cei ajunși în Armenia comunistă au regretat că au ales să se stabilească în patria străbunilor lor, dar era prea tîrziu și nu se mai puteau întoarce. De exemplu, familia Kasparian. Tatăl, Hapet, a fost arestat în 1944 și predat sovieticilor, fiind aruncat opt ani în temniță. A murit în Siberia. Fiul, Vaschen, a fost întemnițat 12 ani, dar a revenit la Constanța, fiind angajat pe o poziție inferioară pregătirii sale.
C.T.: Ce legături aveau, dacă mai aveau, tătarii din Dobrogea cu cei din Crimeea, pe care Stalin i-a mutat în Siberia?
A.I.: Tătarii din Dobrogea erau înrudiți cu tătarii din Crimeea. După războiul Crimeei (1853-1856), tătarii s-au refugiat în Dobrogea pentru a scăpa de abuzurile autorităților țariste. Aici au descoperit noua lor patrie și s-au adaptat condițiilor de trai. Tătarii dobrogeni au ținut permanent legătura cu rudele lor rămase în Crimeea. În perioada regimului comunist au oferit găzduire refugiaților tătari din Crimeea, uneori chiar cu prețul vieții.
C.T.: Școala confesională a turcilor din Medgidia a fost desființată în anii ’50. Au mai suferit pe atunci turcii din Dobrogea și alte vexațiuni?
A.I.: La Medgidia, o adevărată capitală a Dobrogei, multă vreme, în perioada medievală și de început a modernității, a existat cea mai renumită școală confesională, Seminarul Musulman. Pînă în 1947, cînd puterea politică a fost preluată de comuniști, seminarul a funcționat și a pregătit învățători și hogi, necesari comunității musulmane. Cu timpul, numărul celor interesați de această instituție a scăzut, iar interesul pentru aceasta s-a estompat, iar în cele din urmă ea s-a desființat. Noile relații sociale și profesionale impuneau calificări tehnice, pentru încadrare în fabricile și întreprinderile noului regim. Fără îndoială, exista și teama de a fi pedepsit pentru convingerile religioase, iar acest lucru nu era preferat.
C.T.: Grecii de stînga care au venit în Dobrogea fugind de regimului coloneilor și care-și găsiseră un rost pe aici s-au întors în patrie cînd s-au liniștit lucrurile la Atena. Au preferat capitalismul grecesc comunismului autohton?
A.I.: Comunitatea grecilor a fost numeroasă, mai cu seamă în zona porturilor dunărene sau maritime, datorită preocupărilor comerciale pe care le aveau. Existau contacte cu această zonă, reprezentînd un adăpost temporar. Regimul coloneilor (1967-1974) a persecutat adepții mișcării de extremă stînga, mulți dintre ei refugiindu-se și în România. Nu au rămas aici, deoarece doreau să își pună în aplicare planul de preluare a puterii politice în țara de origine.
C.T.: Turcii care au venit în Dobrogea după 1990 sînt rude cu cei care au plecat sau n-au nici o legătură cu ei?
A.I.: Anii ’90 au adus libertatea de deplasare dincolo de graniță fără restricții. Românii descopereau noi spații și culturi, iar străinii au început să viziteze România postdecembristă. Turcii au fost printre primii afaceriști. Marea majoritate a acestora au venit mînați de interesul afacerilor, de interesul pecuniar. O parte minoră a acestora aveau rude în Dobrogea, părinții sau bunicii lor emigrînd în anii ’30 în Republica Turcia. În toată această perioadă au păstrat legăturile cu rudele lor din România. Mai erau și femeile căsătorite cu etnici turci care se întorceau în țară și puneau bazele unor afaceri, care prosperă și astăzi.
