Și-a păstrat umorul și în pandemie, cu excepția arătată în titlu. A scris un roman în perioada asta. Adrian Lustig, dramaturgul, e resemnat că nu i se joacă piesele, dar scenaristul din el are o mirare, fiindcă se tot amînă premiera unui film căruia i-a scris povestea și cuvintele.
Cristian Teodorescu: Trăim în plin carnaval. Trebuie să ne mascăm toți. Doar că cine poartă mască e îngrijorat și cine nu poartă se hlizește. La Veneția, măcar, se hlizea toată lumea. Te (ne) ajută umorul de cînd am ajuns să numărăm zilnic morții și îmbolnăviții?
Adrian Lustig: De unde știi că venețienii se hlizeau in corpore, dacă aveau fețele acoperite de măști? Și, pe urmă, de ce să mergem cu gîndul atît de departe – tocmai la Veneția, cu riscul de a ni se carantina gîndul la graniță – cînd avem carnavalul nostru zilnic, de la Caragiale citire? Aceeași mahala imundă, aceleași mangafale grobiene, aceeași poftă nepotolită să-i tragem un chef și s-o facem și mai lată. Aceeași tombolă, cu bilete împărțite de polițiști – sub formă de amenzi –, același cîștigător al lozului cel mare: Poliția. Cum a zis și amicul lui Caragiale: alte măști, aceeași piesă. Doar într-un loc n-a nimerit-o Eminescu: ce e val nu mai trece ca valul, se transformă în tsunami. Și nu ne mai salvează nici umorul: cînd se moare pe capete, a face haz de necaz nu mai are nici un haz.
C.T.: Cum ți-a venit cînd s-au închis teatrele prima oară?
A.L.: Sincer, chiar dacă o să mă înjure unii, mi s-a părut normal. Mai bine cu sălile închise decît cu distanțare socială între spectatori. Ce spectacol e ăla la care se stă un scaun da, un scaun nu? Cum se mai coagulează energia spectatorilor fără de care actorii de pe scenă își pierd toată snaga? Și ce poate fi mai trist decît să fii de unul singur la o piesă de teatru? Dacă n-ai pe nimeni – nici în stînga, nici în dreapta –, ești ca și singur. Nici un mare actor nu acceptă să joace cu sala pe jumătate goală, decît dacă nu e un mare actor. Pe Broadway, dacă trei seri la rînd nu se vinde măcar jumătate de sală, producătorii trag obloanele. Nu degeaba marile teatre de pe Broadway au anunțat că închid pînă în mai 2021. Iar acolo se pierd averi: fiecare producție costă măcar zece milioane de dolari – bani privați. Dar nu s-au închis numai teatrele, s-au închis și cinematografele. Luna asta era programată premiera ultimului film produs de mine – Luca –, în regia lui Horațiu Mălăele și pe scenariul meu. A trebuit să amînăm premiera sine die. A început să nu mi se mai pară normal…
C.T.: Actorii ce zic despre povestea asta?
A.L.: Pentru actori e chiar dramatic! Să nu poți juca în fața publicului e ca și cum ai fi condamnat la moarte artistică. Nu știu ce zic actorii în general, dar cei cu care sînt prieten își ascund cu greu dezămăgirea. Nici unul dintre ei nu crede serios în teatrul online, în care nu poți vedea reacția spontană a spectatorului, care să te confirme sau să te îngroape. Și nici nu prea se pot monetiza aparițiile pe net… Sigur că unii acceptă să participe la încropeli online – ca să nu-și piardă antrenamentul și ca să nu-i uite lumea –, dar, fără plata în aplauze, e joacă în zadar.
C.T.: Actorii independenți cum se descurcă?
A.L.: Asta mă întreb și eu. Nu cred că se descurcă – n-au cum. Nu se mai fac filme, au dispărut în ceață sponsorii pe banii cărora se montau piese de nișă, nu se mai pot organiza cursuri de actorie pentru copiii ai căror părinți visează să-i vadă jucînd în seriale produse de HBO, Netflix sau măcar în Las Fierbinți. Nu se mai organizează evenimente-faraonice-fantomă pe banii primăriilor, a-nțărcat pînă și vaca mulsă la sînge a campaniilor electorale. Soluția ar fi introducerea noțiunii de artist intermitent, după modelul care funcționează în Franța, ca să nu reinventăm roata. În Franța, un actor sau tehnician independent din domeniul spectacolului, care lucrează minimum 507 ore într-un an, are dreptul la o indemnizație lunară care îi permite să trăiască decent de pe un an pe altul. Fondul din care se plătesc indemnizațiile este alimentat, teoretic, din cotizațiile intermitenților, iar deficitul este alimentat de stat. Evident c-au existat derapaje, că și francezii sînt de gintă latină, statul francez ajungînd să cotizeze anual la acest fond cu cîteva miliarde de euro. Iar cînd statul a vrut să pună picorul în prag, intermitenții au trîntit o grevă de-a trebuit anulat festivalul de la Avignon. La noi nu s-ar pune problema pentru că nimeni n-ar plăti cotizația, iar statul cu atît mai puțin. Așa că festivalul de la Sibiu poate dormi liniștit.
C.T.: Cînd se vor săruta din nou pe scenă Romeo și Julieta?
A.L.: Cu Romeo și Julieta nu e nici o problemă – Shakespeare a anticipat situația de azi. În scena V din actul I, cînd Romeo o sărută pe Julieta, el poartă mască: pentru a putea participa la balul dat de Capulet-tatăl, el vine mascat, însoțit de tovarășii lui, mascați și ei. Întrebarea care s-ar putea pune e: cum de s-a îndrăgostit Julieta la prima vedere de un mascat? Au mascații un magnetism special sau masca e un afrodiziac ignorat? Mai interesant e altceva în legătură cu această piesă: toată lumea știe cum au murit cei doi îndrăgostiți, dar nimeni nu-și amintește cum s-a ajuns la această tragedie. Călugărul franciscan, pe care părintele Lorenzo – marele combinator din piesă – îl trimisese la Mantova, ca să-l anunțe pe Romeo de stratagemă, n-a mai ajuns să-i transmită mesajul, fiind „carantinat“ la intrarea în Mantova pentru că „o anchetă epidemiologică“ stabilise – fără probe – că franciscanul intrase în contact cu un ciumat. Deci nimic nou sub soare: carantina și tragedia merg mînă-n mînă. Cît despre ultimul lor sărut, cînd Romeo e deja mort, regizorul se poate inspira liber de la orice sărutare de moaște.
C.T.: Ce-ai observat nou la lume, în afară de mască, de cînd ne atacă nevăzut COVID-ul?
A.L.: Nu prea ies în lume – de frică. Și cînd ies, port mască și căciula trasă pe ochi – semăn cu un spărgător amator. Chiar m-am gîndit: ce-ar fi să intru într-o bancă și să ameninț: „Banii sau îmi scot masca!“? Crezi c-ar ține? Poate că acum nu, dar, prin ianuarie, aș merge la sigur. Dac-or mai fi bănci… Ce-am observat, însă, e că lumea a devenit mai disciplinată. La început, au fost mulți care n-au crezut în virusul cel încoronat/încornorat. Pînă când au auzit că a luat COVID cineva pe care-l aveau în agenda telefonică. L-au sunat și omul le-a confirmat. Au fost și cazuri în care la telefon n-a răspuns nimeni. Atunci, necredincioșii au șters numărul din agendă și au șters-o la farmacie, să-și cumpere mască.
C.T.: Cum înfruntă pandemia jucătorii de cărți?
A.P.: S-au arondat, aproape toți, la cazinouri online. Niște perverși: ce plăcere să mai ai dacă nu-i poți vedea moaca ăluia căruia i-ai tras o cacealma, pe care i-ai mai și arătat-o? Probabil că mai sînt pocheriști – cei puri și duri – care joacă în condiții de clandestinitate, fără să-i știe Vela, dar ăștia fac all-in cu sănătatea lor. Noroc că-i mai ajută Guvernul, deschizînd, intermitent, cazinourile. Dacă Belgia a declarat cartea bun esențial, ca să țină librăriile deschise – singura veste luminoasă din pandemie –, noi am declarat bunuri esențiale păcănelele. Avem scuza că nu mai avem librării.
C.T.: Scriitorii, vorba lui Agopian, oricum stau de bunăvoie la izolare, dar știi cum e: cînd ți se spune să nu ieși din casă, atunci te apucă dorul de socializare. Te apucă?
A.L.: Nu m-apucă pentru că am fost întotdeauna un singuratic. Asta pentru că nu mi-a plăcut să beau: în lumea artistică, dorul de socializare s-a confundat, adesea, cu setea de jubilație, pitită pe fundul sticlei. În lunile astea, de cînd stau sechestrat în casă, am avut timp să socializez mai mult cu Adrian Lustig romancierul, cu care nu mă mai întîlnisem de mult. Era și el mascat, dar l-am recunoscut după privire: aceiași ochi care caută un motiv să nu ia prea în serios lumea în care trăim. Din întîlnirea noastră a rezultat un roman. Nimic nu se compară cu bucuria de a articula un roman: poți să-ți dai drumul la imaginație, să scrii doar ce-ți face ție plăcere, fără să te gîndești la ce va zice regizorul, la ce vor zice actorii, la ce va zice producătorul. În plus, succesul sau eșecul depinde doar de tine: n-ai pe cine să dai vina, dar nici nu-ți poate lua nimeni caimacul.
C.T.: La ce te gîndești mai des în ultima vreme?
A.L.: Mă gîndesc la ce se gîndește toată lumea: vom scăpa vreodată din urgia asta? Și cîți vom scăpa? Observi că m-am inclus printre cei care vor scăpa. Pe ce mă bazez? Pe ce se bazează toată lumea: pe noroc, că doar nu pe vaccin!