Scenarist și producător al filmului Funeralii fericite,în regia lui Horațiu Mălăele.
Reporter: Condiția umană. Cum arată ea prin ochiul rece al filmului?
Adrian Lustig: Condiția umană, de la Malraux citire, e penibilă. Iar, de la Gorki citire, e sublimă: “Omul, ce mîndru sună acest cuvînt”, mai ales pe vremea lui Stalin. E tot mai greu să fii om și încă nu s-a înființat o asociație caritabilă – “Zwei Pfoten” – care să-i apere pe oameni de oameni. Deși, în cel mai recent film al meu – Funeralii fericite –, această asociație caritabilă există în scenariu și nu e înființată de cîini. Prin ochiul filmului, condiția umană e mistificată pentru ca spectatorul să poată ieși din cotidian, să uite pentru două ore de propria-i condiție. Iar ochiul filmului nu e niciodată rece, decît în filmele documentare.
Rep.: România. Ce sens mai are, după ce-o faci de rîs?
A.L.: România e țara tuturor imposibilităților și se face singură de rîs, nu trebuie s-o fac eu. Tocmai asta o ține vie și ne ține vii pe toți: ne face, de două mii de ani, să rîdem de ea și de noi înșine. Eu n-aș putea trăi în altă parte și nici n-aș putea scrie în altă limbă: nu din patriotism, din comoditate. Obișnuința e a doua natură, și obișnuința de a fi român n-are dezobișnuință. Iar de rîs – n-am făcut-o niciodată, nici la propriu, nici la figurat. La propriu, am ironizat-o cu iubitor cinism, care a făcut deliciul a sute de mii de cititori și spectatori. Iar la figurat, ultima oară cînd am făcut-o de glorie a fost în stagiunea 2012-2013, cînd piesa Que la noce commence, adaptată dupa filmul meu și al lui Horațiu Mălăele Nunta mută, s-a jucat de 65 de ori la Paris și în alte șapte orașe din Franța, urmînd să se reia în 2014 pentru încă 85 de reprezentații. S-a jucat cu casa închisă și cu cronici favorabile în toate ziarele și revistele importante. În Franța mai există ziare.
Rep.: Tu, scriitor, om de afaceri, cum de mai faci umbră pămîntului știind cît de rău, urît, pitoresc e în jurul tău?
A.L.: În primul rînd, fac umbră din ce în ce mai mare pămîntului pentru că m-am îngrășat din cauza stresului de producător: n-o să mă mai încapă nici un costum vineri seară, la premiera filmului. Noroc că nu am decît un costum de cînd nu mai sînt om de afaceri și trăiesc din cheag. Și nu e chiar atît de rău la noi dacă-ți limitezi pretențiile (și ai un cheag…), și nici chiar atît de urît dacă știi unde să cauți frumosul. De pitoresc, da, e pitoresc cît cuprinde. Pentru pitorescul ăsta bucureștean merită să faci umbră pămîntului.
În al doilea rînd, nu e chiar așa ușor să te sinucizi: îți trebuie și pentru asta o doză de noroc: poți fi salvat în ultima clipă și te faci de rîs pe veci, încît nu-ți mai rămîne decît să mai încerci o dată. Și tot așa, pînă mori cînd ți-e scris. Personajul principal din comedia mortală Funeralii fericite, interpretat de Horațiu Mălăele, încearcă să se sinucidă de patru ori într-o zi și nu reușește. Nu murim cînd vrem noi, dar nici cînd vor alții.
Publicat în Cațavencii, nr. 22 (100), 2013