Cea mai grea perioadă din viața mea (exceptînd-o pe asta de acum și dintotdeauna) a fost între ’97 și ’98. Am mai povestit, în multe rînduri, că am scos o revistă, Secrete de familie, timp de un an de zile, fără nici un ban. E drept, nici n-am dat, nici n-am luat. Am muncit, cum s-ar zice, voluntar. Eram patru băieți, unul mai deosebit decît celălalt, toți cu probleme grave de viață și de reușită în viață, dar asta nu ne împiedica, fiind noi pe-atunci în floarea vîrstei și convinși că-l vom prinde pe Dumnezeu (Dumnezeul banilor) de picior. Vali Leahu, Gabi Rusu, Cezar Ion și subsemnatul am crezut în puterea binefăcătoare a presei și în devotamentul publicului. Am crezut prost, dar nu-i nimic, nu se moare din asta. Din studiile empirice făcute cu repetiție la genunchiul crîșmei, rezulta cu necesitate că nu aveam ziare „bune”, „luminoase”, „optimiste”. Și că de aia pleacă publicul. Nu rîdeți, pe vremea aia, dacă un cotidian avea sub 100.000 tiraj, era de rușine. Așa că am dus proiectul la faza pe tipar. Evident, credeam cu tărie că sîntem pe drumul cel bun, deși tipografia din Timișoara, care avea distribuție, ne-a raportat că nu vinde nimic și că, după numai două luni, sîntem datori. OK, ne-am luat jucăriile și am plecat. Am încetat colaborarea și ne-am dus la FED cu miloaga. În încercarea disperată de a ne impune pe piață, am inventat pagini color. Între timp, redacția se lărgise: veniseră Costi Stan, o fată, Dana, un general fantasmagoric, unu’ Streinu, Urania, lume bună. Am hotărît, în mohoreala noastră alcoolică, să dăm știri bune despre vedete, un roman foto în foileton, horoscopul și povestiri fantastice. Degeaba. Cîțiva ani mai tîrziu aveam să aflu că o astfel de revistă se face cu alte cărămizi. Ce mai, rețetă de succes.
Și atunci a venit lovitura finală. Cînd ne-am dus la Rodipet, am aflat că aveam de dat bani și nu de luat. Pe vremea aia, credeți, nu credeți, plăteai returul! Am fugit de-am rupt pămîntul. Nu-i de mirare că Vali Leahu a abandonat primul corabia. Dar nici noi nu ne simțeam prea bine. Datoram bani la FED, la fetele care tehnoredactau toată noaptea pentru noi, la Academia Cațavencu, iar în rest eram săraci lipiți și cu sincope. Ciudat e că nu ne-am comportat ca niște capitaliști capabili să taie răul de la rădăcină. Eram miloși și cu inimă slabă. Cum așa? Păi, iată cam cum.
Într-o zi, primim un telefon. Secretara, Vasilica, a acoperit receptorul cu mîna și a șoptit: „E Irina Petrescu!”. Am luat receptorul și am așteptat spăsit invective și reproșuri. Cînd colo, cu vocea ei ușor tărăgănată, Irina Petrescu mi-a zis: „M-a sunat o prietenă că am apărut într-un ziar, pe larg. Mi s-a făcut frică. M-am înfofolit, să nu mă cunoască nimeni, am cumpărat revista dvs. și am băgat-o în poșetă, de frică să nu mă vadă cineva. Mă așteptam la cele mai groaznice porcării, știți, alea de care nu te poți apăra. Am ajuns acasă și am citit. (pauză) Nu știu cine sînteți, da’ vă mulțumesc că nu ați aruncat cu noroi în mine”. Săracu’ Leahu, el se gîndise să punem articole mișto, pe o pagină întreagă, despre celebritățile care își sărbătoreau onomastica!
Am revenit în „redacție” și disperarea financiară s-a topit într-o secundă. „Hai, mă, că sîntem mari!”