Am nevoie de o bonă. Și cum insist să par un ins cu picioarele măcar vag pe pămînt, am zis să exclud din start varianta în care merg prin parcuri și întreb conspirativ babe care hrănesc porumbeii dacă nu vor cumva un băiat zece ore pe zi.
Am apelat la o agenție. Fete serioase. Numai cît am vorbit la telefon și îmi sărise glicemia prin tavan, după cîte dulcegării putea debita interlocutarea. „Probabil că așa funcționează business-ul”, mi-am zis, „trebuie mult lapte și multă miere dacă vrei să curgă cașcavalul.”
„Gata, am rezolvat”, mă sună agenția înapoi. „Avem trei candidate.”
Trei, adică două, pentru că aerul de „am venit și eu la birt să stau la vorbă” și impresia cotoroanță care ar fi stîrnit invidie profesională în orice profesoară malefică nu cadra nici pe departe la capitolul „candidată acceptabilă”.
Două, adică nici una, pentru că ambele s-au grăbit să refuze după ce am zis: „Da, hai să începem”. Poate ar fi trebuit și eu să refuz taxa de interviu și să cer și niște bani, dacă tot am pierdut vremea degeaba. Din păcate, banii i-am plătit atunci, iar refuzul a venit ulterior. Uneori te întrebi dacă agențiile nu iau femei aiurea de pe stradă, le învață textul și apoi le dau cotă parte din taxa de interviu.
Așa că am apelat la altă agenție. Una și mai serioasă. Birou în centru. Dacă ieși pe balcon, stai de vorba direct cu statuia lui Rosetti. „Gata, avem candidata perfectă, va dau adresa pe sms.”
Adresa a venit, dar lipsea scara. Și, ca să vezi, special ca să ne facă în ciudă, blocul cu pricina avea mai multe scări. Din fericire, numele firmei nu era trecut pe ușă, deci a fost foarte simplu să ne prindem unde anume trebuie să intrăm. Într-un bloc lipsit de bulină roșie, probabil pentru că și bulina a fugit de frica zguduiturii tectonice.
Sunăm la ușă și agenta ne întîmpină plină de zîmbet și profesionalism: „Voi sînteți de la doișpe jumate, nu?”. Da, băi, noi sîntem cei de la doișpe jumate. N-ai o sămînță? Băgăm o manea? O ardem și noi nu profi, dar măcar cu un semn de minim respect față de niște cetățeni cu care ai pretenția să faci biznis?
„Hai să începem”, am încercat să schimb discuția spre o zonă în care manierele puteau lăsa periferia în urmă. „Da, deci să vă zic de la început, comisionul nostru e 70% și din primul salariu al doamnei tre’ să ne dați 50%.”
„Adică 120%? Voi sînteți zdraveni?”
„Nu, adică clientul ne dă 70% și bona tre’ să ne dea 50%.”
„Și ce mă interesează pe mine ce trebuie să plătească bona? Eu îi dau cît ne înțelegem, restul nu mă privește. Vă dă banii, nu vi-i dă, treabă voastră.”
„Așa e, dar ne gîndeam că poate vreți să ne dați nouă direct.”
Probabil că undeva, la periferia universului, o amibă spațială proaspăt lobotomizată înțelege perfect logică și bunul-simț din abordarea asta.
În fine, vine bona, stăm de vorbă. Dacă ați mai avut de-a face cu agenții, știți că inșii de bun-simț întreabă din start: „Vreți să particip sau preferați să vorbiți dumneavoastră și vorbim noi, separat, după interviu?”. Agenta mea nu mai avusese de-a face cu agenții, asta e clar. A tronat suveran de-a lungul interviului, dar măcar a tăcut din gură. Pînă cînd am întrebat: „Aveți analize la zi, ceva boli contagioase?”.
„Da, doamnă, are adeverință de la medicul de familie.”
„Adeverință că ce?”, am abandonat limba literară. Prefer să mă fac înțeles.
„Că e aptă de muncă.”
Scumpo, dacă duci un zombi la doctor și nu cade bățul în care îl sprijini, ia adeverință că e apt de muncă. Și continuă să ia și pensie.
„Eu întrebam de analize.”
„Analize nu cerem. Nimeni nu dă bani pe analize dacă nu se angajează.”
Am terminat interviul, am zis să ne mai gîndim. La plecare, agenta ne-a condus politicos înspre ușă. Înspre ușa camerei de interviu. Restul drumului, adică o sală rotundă și un hol lunguieț, l-am parcurs singuri, pentru că fata era obosită.
Deja mă gîndesc serios să pun capcane pentru babe prin Cișmigiu.