Cu vocea lui scîrbită de viața cotidiană și de cîțiva confrați, Ștefan Agopian pare un cinic nevindecabil. Pentru mulți asta și e, fiindcă îi și place rolul ăsta. Înainte de 1989, Agopian ajunsese omul din tipografie al României literare. Pe atunci, literele articolelor se culegeau în plumb. Asta o făceau anumiți tipografi care dactilografiau textele la niște mașini cu tot soiul de brațe care transformau articolul în rînduri de tipografie, după ce le scoteau din burta cu aliaj de plumb topit a mașinilor. Aliajul ăsta dădea boli profesionale, care erau contracarate cu rația de lapte a tipografilor. Tipografii mai beau și alte alea, din categoria spirtoaselor tari, încît e greu de spus dacă bolile de care ajungeau să sufere li se trăgeau numai de la plumbul aliat cu care aveau de-a face, nu și de la tainul de sticle de vodcă pe care li-l aduceau reprezentanții redacțiilor.
La România literară exista un dulap de metal care conținea rezerva sacră de vodcă pentru tipografi. Și nu sticle de Săniuță sau de vodcă Cristal, ci vodcă rusească adevărată, care nu se mai găsea la Alimentara. Purtătoarea cheii neprețuitului dulap comite însă o greșeală strategică, i-o lasă lui Roger, secretarul general de redacție. Agopian și Mihai Pascu, amîndoi din corpul tehnic al revistei, prind de veste. Și-l anunță pe bunul Roger că tipografii și-au mărit cota cu o sticlă, de cînd nu mai primeau lapte la serviciu. Sticla aceea suplimentară era consumată în biroul tehnic al revistei, unde Agopian și Pascu își făceau socoteala, scîrbiți de viață, că și ei aveau de-a face cu plumbul tipografic pe care nu-l puteau contracara cu Cristal și Săniuță.
