În 1984 mă obișnuiam, încă, cu rolul de gestionar la Cartea Românească. Toată lumea dădea pe dinafară de amabilitate, Nedelciu arunca ochi de vultur peste librărie și peste curte și îmi prezenta autorii, Florin Georgescu, șeful librăriei, mă învăța mersul și obiceiurile pieței negre, subdirectorul Frânculescu – direcția și însemnătatea biletelor cu circuit special, Florin Mugur – calea dus-întors către cenzură, Tanța Vulcănescu (tehnoredactorul-șef) – înjurăturile deocheate… Și cîte și mai cîte. Aveam marele avantaj să fiu stăpînul depozitului. În zilele de iarnă, cînd editura se scufunda în frig, toată lumea cobora la o țigară și la un vin fiert, sub pămînt, unde, orice s-ar zice, era trai pe vătrai. Dar ajunge cu introducerea cea lungă. Făcusem 30 de ani și eram convins, deja, că voi muri gestionar și voi fi, hăt, după anul 2000, un gestionar-pensionar. Îmi apăruse a doua carte și eram în culmea gloriei. Nu conta gestiunea. Conta nemurirea. Soseau, rînduri-rînduri, pachetele de cărți și căram la greu, ba din tipografie în mașina lui nea Savu (cel mai mare scriitor român fără carte, după Marin Preda), ba din mașină în depozit și librărie. Cînd veneau titluri cu succes garantat la public, mă ajuta și Florin Georgescu. Ceata de vînzători ambulanți aștepta după colț, cu sacoșele suflecate.
Într-o zi, am adus, cred că de la 13 Decembrie, niște pachețele. Erau ușoare. Le-am dus în depozit și, ca de obicei, le-am decojit. Era miniromanul unui autor vag cunoscut, Ștefan Agopian. Îi văzusem, pe raft, un alt roman, dar nu mă îmbiase: Ziua mîniei. Mircea Ciobanu, redactorul de carte, a coborît la mine și a luat un exemplar. „Să-l citești, mi-a zis, e un mare scriitor.” Nu prea mă omoram după gusturile lui, așa că am pus cartea deoparte.
Am urcat în curte, apoi în librărie. Nedelciu și Georgescu se băteau în manuale de table. Nedelciu nu și-a ridicat privirea și mi-a zis, într-o doară: „L-ai adus pe Agopian?”. Ei, asta era altă poveste. Am așteptat să se termine partida (sorții erau schimbători, nimeni nu își putea revendica titlul de mare maestru, poate doar nea Costel, fochistul). Nedelciu a luat cărțulia, a căutat nițel și a început să citească. Pentru cunoscători, era scrisoarea de delațiune, prin care șpionul raporta orice mișcare din urbe. Toți erau potențial vinovați, așa că Măria Sa putea spînzura la întîmplare, fără teamă. Am înșfăcat cartea și, în aceeași zi, am terminat-o. Eram deja fan.
Așa că, atunci cînd am dat cu ochii de insul mărunțel, cîrlionțat, închis la culoare și cu ochi bulbucați, i-am pus volumașul sub ochi. „Cu dedicație, te rog.” Agopian mi-a scris, cu literele lui mărunțele. Și ăsta a fost începutul unei frumoase prietenii. Se fac 32 de ani…