Recent, maică-mea, în calitate de mîndru pensionar al României, s-a întors de la tratament de la Băile Herculane. Încă nu și-a revenit. E la terapie post-tratament. Sper să-i treacă, deși nu e ușor să depășești fără traume o experiență turistică sută la sută românească, neatinsă de aerul toxic al civilizației occidentale.
Prima zi din cele două săptămîni pe care urma să le petreacă la hotelul Dacia, trei stele, a coincis cu prima ei zi de muncă în frumoasa stațiune. Imediat după cazare și o constatare rapidă a pagubelor produse în cameră de-a lungul deceniilor precedente, a făcut iute un necesar și s-a dus la cumpărături după bureți, lavete și soluții de curățat. În rest, nu lipsea mai nimic. Hîrtia igienică, parcă uitată în baie, prosoapele foarte uzate, cîțiva săculeți menajeri aruncați lîngă un coș de gunoi grav avariat, jegul, mucegaiul și rugina erau la toate locul lor. Au urmat ore de făcut curat în vederea atingerii unor condiții minime de locuit. Pentru că era deja seară, iar personalul dădea semne clare de independență și de suveranitate, a preferat să ridice problema curățeniei a doua zi, de dimineață. Să-i prindă pe oameni odihniți, s-a gîndit ea strategic.
În urma discuției, la cameră a fost trimisă o doamnă înarmată cu un burete și cu soluții de curățat pe care le-a utilizat în următoarea ordine: vasul de toaletă, zona de duș, chiuvetă. La operațiune trăgea cu ochiul, înmărmurită, maică-mea. Întrebînd dacă ordinea curățării a fost cea corectă, răspunsul a fost ferm: „Da, așa fac eu de cînd mă știu“. Cu această ocazie, au fost spulberate și ultimele speranțe de cazare cît de cît civilizată. Urma masa.
La restaurantul hotelului cu numele atît de sacru, personalul trecea printr-o criză majoră de nervi. Tensiunea se simțea la tot pasul. Neavînd uniforme sau însemne distinctive, nu puteai fi sigur dacă oamenii chiar lucrau acolo sau ăla era locul lor preferat de făcut scandal. Doar puteai bănui. Printre înjurături și reproșuri reciproce pe care și le adresau presupușii angajați în văzul clienților se auzeau doar loviturile de picioare în uși sau vesela trîntită pe gheridoane. La asemenea servire, meniul nu putea fi mai prejos. Începînd cu micul dejun, pînă la cină, oaspeții erau desfătați cu tot ce avea mai bun bucătăria de spital a anilor ’90. Felii de salam scăpate peste bucățele de brînză scobită și prelinsă lîngă un pachețel de unt te făceau să începi ziua cu mult entuziasm. Nu trebuie uitat nici ceaiul din granule cu care îți puteai clăti proteza dacă aveai curaj să încerci bucatele. La prînz au fost văzute feluri de mîncare pe cale de dispariție. Probabil au fost introduse în patrimoniul local și trebuiau conservate și protejate cu orice preț, chiar și cel al toxiinfecțiilor alimentare de care s-au bucurat mai mulți consumatori, chiar sub ochii maică-mii. Cina, un festival gastronomic nord-coreean reinterpretat românește. Indiferent de momentul zilei, pîinea era servită direct din pungă, care era deschisă direct pe masă, pentru ca fiecare să-și ia cît apuca. De aceea, maică-mea și alți colegi de promoție au preferat să mănînce doar semipreparate luate de la magazin sau să-și astîmpere foamea în alte locuri din stațiune. Cei care au avut inspirația să-și aducă cu ei un fierbător, s-au desfătat cu ouă făcute de ei în cameră. De menționat, masa era plătită.
Pe partea de tratament, lucrurile erau perfect asortate cu masa și cazarea. El a început cu trei zile mai tîrziu decît era programat. Adevărul e că nu puteai intra direct la proceduri fără o scurtă perioadă de acomodare. Corpul și creierul trebuiau pregătite puțin înainte. În schimb, personalul era de o lipsă de amabilitate, uniforme, halate și implicare greu de găsit chiar și prin pușcării. Aparatura veche, de zeci de ani, și amenajările periculoase formau un cadru menit parcă să te sperie și să-ți dorești să scapi naibii cu viață. Într-o recenzie destul de recentă făcută de un omolog de-ai mei, ai cărui părinți au avut proasta inspirație să meargă tot acolo, tot la tratament, am citit despre calorifere căzute peste bătrîni, despre accidente cu fracturi. Alții povestesc cum au preferat să doarmă în mașină.
Spre finalul celor două săptămîni de pîrnaie plătită, maică-mea a încercat să se alieze cu o doamnă ce dădea semne că joacă pe partea ei. I-a propus să facă împreună o sesizare, o reclamație, ceva care să atragă atenția că nu e normal să te piși pe niște pensionari care nu vin acolo de prea mult bine. Mai dau și bani pentru asta, cam trei mii de lei. Femeia a dat din mînă a lehamite și a zis: „N-are nici un rost, doamnă, nu se întîmplă nimic. Nu vedeți că l-au dat afară pe Piedone?“.
M.T.